2018: Anul unei crize a solidarităţii noastre!

0
54

Se duce lin, acompaniat de aura inefabilă a Crăciunului, anul 2018. Ne vesteşte deja calendarul. Un an nu ca toţi anii, ci unul cu încărcătura lui istorică imensă, simbolică, în care am celebrat împreună Centenarul Marii Uniri, evocând, între altele, atâtea şi atâtea pilde nemuritoare, precum cea a Reginei Maria, care îşi purta simplitatea în inimă, iar fastul pe veştminte şi nu cunoştea inhibarea când spunea „poporul meu”. Suverana care îl încântase pe Marcel Proust îşi dezvăluia dinţii superbi, mereu pentru a râde, înveselindu-i pe toţi: căci nimeni nu ştia să râdă ca Regina, încât în anumite ocazii oficiale cei din anturaj o implorau: don’t be funny (fi-ţi mai sobră Majestate). Tonice amintiri. Poate – depresivi –am resinţit în 2018, ca rareori în alţi ani, o criză acută şi temătoare de solidaritate. Naţională. Semn că tot mai firave afinităţi ne leagă, în multe împrejurări. Să nu uităm că nouă europarlamentari români au votat în Parlamentul European o rezoluţie împotriva ţării lor, încât mare lucru nu mai e de spus. Deşi toţi suntem români, buni sau răi, de dreapta sau de stânga, săraci sau bogaţi, mai mult sau mai puţin oneşti şi cum vom mai fi. Ţara pare, nu rareori, o confederaţie de grupări, deloc suspecte, dar organic incapabile să se suporte reciproc. Care mai de care mai ţanţoşe, mai exclusiviste şi mai efemere. Ce vreţi dovadă mai plauzibilă: am început anul într-o gâlceavă grotească, provocată de o decizie a guvernului, şi îl încheiem tot într-o exaltare similară, fiecare tabără rămânând pe propriile poziţii, cu o fermă şi invulnerabilă exasperare. Nici nu mai ştii cine iubeşte singurătatea plaiului apolitic. Constantin Noica, citat de Andrei Pleşu, spunea undeva că ne uneşte ceea ce ne lipseşte: sărăcia şi nevoile şi neamul. Dar mai greşea şi Constantin Noica, poate şi pentru că îşi greşise generaţia. Ultimile file de calendar ale obositului an 2018 ne fac totuşi să tresărim. Şi să privim retrospectiv. Dacă putem. Nu a fost totuşi un an rău, în plan economic, în primul rând. Dimpotrivă. Şi nu mai detaliem. Sigur, nu s-a produs niciun miracol, deşi privind statisticile, în privinţa producţiei de cereale (peste 30 milioane de tone) putem vorbi chiar de un miracol. Apoi, a existat o bună absorbţie a fondurilor europene în agricultură. Mai bună ca niciodată. Şi Doljul se regăseşte în această stare de lucruri. Apoi tot la Dolj s-au mai pus nişte cărămizi la ceea ce numim identitate culturală, singura specie de identitate care nu eşuează în exclusivism, aroganţă, izolare. 2018 se duce aşadar, petrecut de melancoliile noastre. Fiind o naţie epică, lirică, dramatică, dispusă la confesiuni, lamentaţie, memoralistică, ne văietăm mai tot timpul. Şi uneori pe bună dreptate. Stăm prost cu autostrăzile, cu şcolile, cu spitalele, deşi la Clinica de Cardiologie din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Craiova s-a înregistrat un eveniment de referinţă, prin salvarea unui om, despre care s-a vorbit, şi a altor zeci, despre care nu s-a mai vorbit. Bun, să continuăm. Stăm prost cu prestaţia politică a guvernului, a opoziţiei, cu rigoarea profesională a jurnaliştilor etc. Dar toate aceste deziderate pot deveni împliniri „dacă sufletul rămâne, cel mai mare dintre toate”, cum sună versurile unui colind superb, în interpretarea Tatianei Stepa, publicat şi pe site-ul cotidianului nostru. Ne întrebăm cu toţii ce urmează şi e greu de ştiut. România preia cu 1 ianuarie preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene, într-un moment cu destule incertitudini care planează. O bancă daneză de investiţii, Saxo Bank, enunţă câteva scenarii şoc pentru economia mondială, previzionând că „UE este pe marginea prăpastiei” şi „măsurile BCE nu sunt suficiente pentru redresare”, că „Germania poate intra în recesiune”, iar anul 2019 va marca apogeul sentimentelor anti-mondializare ş.a.m.d. În fine, să sperăm că astfel de previziuni nu se vor confirma. Să ne înţelegem: solidaritatea noastră nu este o prejudecată. Ea ţine de fiinţa noastră şi merită să ne reamintim mereu ceea ce Petre Pandea ne-a lăsat moştenire: să nu uităm pasărea măiastră din sufletul fiecărui oltean. Şi nu uităm. La mulţi ani tuturor, doljenilor, şi nu numai, în acest sfârşit de an, năzuind împreună la un an mai robust în împliniri, mai bun, mai tonic.