Sărbătorirea cu fastul cuvenit a unui Centenar de modernitate statală (1918-2018) prilejuieşte pe lângă eventualele lecţii de tras din trecutul, mai mult sau mai puţin recent, al României, în egală măsură identificarea, găsirea, convenirea asupra căilor şi mijloacelor prin care am putea ajunge într-o situaţie mai bună. Din toate punctele de vedere. Inclusiv acela al prestigiului european. Şi prima imensă provocare – istorică – o constituie preluarea preşedinţiei rotative a Consiliului Uniunii Europene, peste puţină vreme, la care, ieri, în declaraţiile comune, preşedinţii Emmanuel Macron şi Klaus Iohannis, prezenţi la lansarea Sezonului cultural România-Franţa, la Centrul Naţional de Artă şi Cultură „Georges Pompidou”, au făcut calde şi vibrante referiri. Mize majore, precum Brexitul, alegerile europene, stabilirea viitoarei foi de parcurs a UE, Europa apărării ş.a.m.d. se vor afla, cum s-a spus, în ceea ce numim „dosare fierbinţi” pe care Bucureştiul va trebui să le gestioneze. Dar cum Franţa a fost întotdeauna principalul susţinător al României, pentru aderarea la UE – relaţie deteriorată sensibil pe mandatul precedentului preşedinte al ţării noastre „gură spartă” – s-a ajuns la blocarea de către aceasta, alături de Germania, Olanda şi Finlanda a acceptării în spaţiul Schengen, încât nici nu mai trebuie să ne mire opacitatea totală a preşedintelui Francois Hollande faţă de România. Sigur că relaţia privilegiată cu Parisul – consonanţele istorice, culturale, politice, militare, spirituale etc – evocate succint şi de Emmanuel Macron, este delicată şi din cauza filo-americanismului făţiş al Bucureştiului, dar şi din alte motive. Încât, doar prin maximă prudenţă, bună pregătire a terenului ca etapă preliminară, înaintea „asaltului final”, s-ar putea să nu „încurcăm borcanele”. Să rămânem însă cu picioarele pe pământ. România şi românii au fost, nu rareori, determinaţi şi entuziaşti în salturile lor periodice, iar una dintre împlinirile noastre naţionale din ultima sută de ani, este aceea de a fi ars etapele. Acest lucru este foarte clar şi rămâne în sine meritoriu. Cu toate acestea, în spatele acelor etape depăşite sau „arse” s-au aflat mereu reminiscenţe societale, ce ne împiedică să ne materializăm ambiţiile, care nici măcar nu sunt exagerate. Oricum: caldă alocuţiunea lui Emmanuel Macron, într-un moment în care nu este lipsit de griji, din cauza turbulenţelor provocate de „vestele galbene”, articulat, discursul lui Klaus Iohannis. Adică bun. A scrie, în 2018, despre lecţiile potenţiale ale anului 1918 poate să pară unora ca fiind ceva desuet, dar de fapt, opinăm noi, secolul petrecut după 1918 poate fi un bun material didactic. A reamintit preşedintele Emmanuel Macron, ieri, numele generalului francez Henri Mathias Berthelot. Care, venit în România, în 1916, în fruntea unei misiuni militare străine, cu rol de ajutor şi consiliere, şi-a dat seama repede, în câteva săptămâni, că generalul Dumitru Iliescu, şeful Marelui Cartier General român, nu pricepea nimic din războiul aflat în curs. Cu turnura lui defavorabilă completamente. Trecem peste circumstanţele în care fusese numit. Aflat la Iaşi, alături de familia regală a României refugiată, generalul Berthelot i-a spus Regelui Ferdinand că generalul român trebuie schimbat de urgenţă. Ceea ce Regele a şi făcut, în pofida opoziţiei premierului Ionel Brătianu, care îl numise, astfel că în decembrie 1916, şef al MCG român a devenit generalul Constantin Prezan. O bună parte din reverimentele armatei române şi din victoriile pe frontul din Moldova ale anului 1917 se datorează acestuia din urmă. Şi, bineînţeles, generalului Berthelot. Ce ar trebui reţinut din revederea unor fragmente de istorie, inclusiv „refugiul de la Iaşi” pentru o analiză a gestionării crizelor în societatea românească este următorul lucru: de ce oare plecăm, sistematic, de la premiza că suntem nepregătiţi – şi poate de multe ori suntem – când în pofida Casandrelor de ocazie, care ne prorocesc că nu vom reuşi, chiar o scoatem la capăt. Şi uneori mai mult decât avantajos.
