Milan Andrei, veteranul care a împlinit 100 de ani

0
54

În sufrageria plină de lumină și poze vechi, un bătrânel subțire, cu ochii blânzi, vine în mijlocul oaspeților. Sprijinindu-se într-un baston și zâmbind cu caldură, le spune tuturor „Bine ați venit, dragilor!”. E ziua lui: împlinește 100 de ani, o vârstă pe care ți-o dictează doar ornamentele de pe tortul aniversar, nicidecum vitalitatea pe care o arată. Pentru sergentul artilerist din cel de-al Doilea Război Mondial, timp de câteva ore, casa se umple de invitați: sunt cadre militare, funcționari de la primărie, ziariști care au venit să-l felicite sau să-l cunoască. Fără să-și propună acest lucru, Milan Andrei, bătrânul veteran de război, le-a pregătit la toți o întâlnire deosebită.   

Milan Andrei s-a născut în Macedonia, iar la vârsta de 8 ani a venit la Craiova împreună cu părinții. Ca să-și întrețină familia, tatăl său și-a deschis o brutărie pe Calea București. În zona în care astăzi este amplasat Mc Donalds-ul, a existat mult timp brutăria lui Silian, cum era cunoscută în oraș. Peste stradă, se afla casa pe care familia Andrei și-a construit-o în mulți ani de muncă. În 1986, când s-a introdus linia de tramvai din oraș, această casă a fost demolată, iar proprietarii au ajuns la bloc. În apartamentul de la etajul patru, într-un imobil din aproprierea fostei lor case, i-am găsit pe soții Andrei și pe fiul lor, care, cu mare dragoste pentru părinții săi, le-a pregătit o zi cu totul și cu totul aparte. ”Nu știu care ar fi secretul lui… Nu cred că este vorba de genă. Dar sunt convins că modul de viață contează foarte mult ca să ajungi la vârsta lui, la 100 de ani. Nu a avut niciodată carnet de conducere, a mers numai pe jos. Nu a fumat, a avut o alimentație sănătoasă adică se cumpăra de la piață și se gătea în casă… În plus, a fost dintotdeauna o persoană echilibrată”, își descrie tatăl, succint, în câteva vorbe, fiul Silian Andrei.

Veteran artilerist în al Doilea Război Mondial

„Mulțumesc tuturor celor care s-au gândit la mine”, își întâmpină oaspeții sărbătoritul pe care destinul l-a trecut prin mai multe încercări în cei 100 de ani de viață. Insistând să nu fie ajutat de nimeni, bătrânul se așează pe un scaun. În sufrageria în care plutește aroma fructelor și a dulciurilor se lasă liniștea. Cu un zâmbet cald, domnul Milan este pregătit să povestească despre viața sa, mai ales despre cei mai frumoși ani, tinerețea care, paradoxal, i-a fost marcată de grozăviile trăite pe câmpul de luptă. În lunile cumplite petrecute pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, a adunat amintiri pe care le povestește și astăzi cu atâta luciditate de parcă s-ar fi întâmplat ieri. De la momentul înregimentării și până la ruperea frontului de la Stalingrad, bătrânul veteran își împărtășește memoriile amintindu-și nume ale foștilor camarazi, cifre, detalii, toate cu o exactitate incredibilă de parcă le-ar fi citit chiar atunci de pe o coală de hârtie sau le-ar fi păstrat unde, între paginile vreunui jurnal. Milan Andrei a fost sergent la artilerie și, din cauza războiului, și-a petrecut aproape șase ani în haine militare, dintre care un an și jumătate numai pe câmpul de luptă.

La un pas de moarte

„Am plecat cu Regimentul I Artilerie Grea, iar primul popas l-am făcut în Ucraina. Am intrat în foc în regiunea Stalingradului, pe malul Volgăi … Am scăpat cu bine de această încercare dar am avut și vreo trei ocazii să nu mai fiu azi aci”, spune cu blândețe bătrânul. ”M-am răsturnat cu camionul Skoda într-o vale. Era o ninsoare puternică și roțile vehiculului au alunecat. Remorca era plină cu proiectile. A fost o mare încercare pentru noi toți, norocul a fost atunci că proiectilele nu explodau decât când erau reglate. Am fost eu și încă patru ostași și am scăpat cu toții. Nemții aveau caterpilar, au venit și ne-au scos de acolo”. Deși zilnic viața era pusă în pericol, sergentul Milan Andrei a fost la un pas să moară sfârtecat, dacă proiectilele s-ar fi declanșat în cădere. Un accident banal dacă stăm să ne gândim că, pe front, moartra era semănată de bombardamentele și mitralierele inamicului. A supraviețuit însă și avea să treacă prin mai multe încercări, unele care i-au pus psihicul la încercare și pe care nu le-a uitat niciodată. Povestind, cuvintele sale par a zugrăvi niște tablouri vii pe care doar liniștea cu care le relatează te îndepărtează de dramatismul lor.

O mașină rusească le-a salvat viața

„Unitatea mea a rămas fără alimente, soldații mâncau grâu fiert din gamele. Atunci m-a trimis generalul să mă duc la eșalonul doi, mai în spate, cu o scrisoare către comandantul acestei unități ca să-mi elibereze niște alimente necesare. La înapoiere, nu am mai găsit unitatea noastră pe poziții. Erau doar niște lucruri lăsate la întâmplare pentru că fusese o retragere rapidă. Aveam o mașină rusească, ZIS, pe care nu am mai transformat-o, și am plecat de acolo cu ea. Am ajuns la un sat, pe lângă care curgea un râu, și aici un sublocotent m-a rugat să-l iau și pe el cu mașina. Acesta avea binoclu și am observat că, în fața noastră, în șanțuri, era o unitate militară.  Unul dintre ei – cred că era comandantul – ne făcea cu mâna. Mie mi-a fost teamă să mergem pentru că mi s-a părut că, după uniformă, nu erau români”. Povestea curge ca un film de război, simplă și, totuși, încărcată de emoții. ”Ca să mă conving, am trimis un soldat care venise de curând să se ducă să vadă dacă sunt români. Noi îl vedeam de la distanță. Când s-a apropiat a ridicat mâinile în sus și a aruncat arma: erau ruși!”. Mult timp după ce s-a întors după front a trăit cu regretul că l-a trimis pe acel soldat în recunoaștere, ajungând astfel prizonier la ruși. Destinul avea să-i demonstreze altceva.

Reîntâlnirea cu soldatul luat prizonier de ruși

„A fost o greșeală a mea că l-am lăsat să se ducă la ruși. Dumnezeu a avut însă grijă de el și a scăpat cu viață. După o zi de căutări am găsit unitatea noastră, comandantul a fost mulțumit, dar eu am rămas cu sufletul neîmpăcat că l-am trimis pe acel soldat la inamic”, spune, cu vocea șoptită, domnul Milan. Peste ani, după război, avea să-l întâlnească pe șantier dintr-o întâmplare. „Eram pe șantier la Plenița și veneau tot felul de oameni să caute de lucru. M-am pomenit cu unul dintre ei – și acum îmi pare rău de el – care a venit și mi-a spus: «Domnule sergent, sunt în viață!» Am fost fericit. Era din Băilești. M-am dus la directorul șantierului și l-am rugat să-l angajeze și l-a angajat ca paznic. Am lucrat împreună până la terminarea șantierului”. Chipul lui se înseninează când își aduce aminte cum l-a întâlnit pe șantier pe camaradul său. Trăise mulți ani cu remușcări și numai destinul a făcut să-l întâlnească într-o astfel de împrejurare, să se recunoască, iar el să se elibereze de această povară sufletească.

O amintire cu generalul Dragalina

„Am să vă povestesc acum o întâmplare hazlie cu generalul Dragalina, în subordinea căruia ne aflam”, începe să depene o altă poveste. ”Ne mutam de pe o poziție pe alta și căpitanul meu, cu eșalonul întâi, s-a dus și a intrat pe linia de foc. O parte dintre noi a rămas în urmă, ascunși într-o pădure de la marginea unui sat. Spre seară, a trecut generalul Dragalina – comandantul corpului de armată românesc – și, pe marginea șoselei, a văzut doi soldați care mâncau o găină friptă. A oprit mașina și i-a întrebat dacă s-a dat masa așa de devreme și de unde au găina aceea «Ați furat-o!», le-a zis. «Noi nu am venit aici să furăm, am venit să eliberăm». Ne-a strâns pe toți pe un platou și ne-a ținut un discurs despre fapta acestor soldați, apoi a ordonat să fie pedepsiți conform legii, cu 25 de lovituri la fundul gol. I-a dus apoi sub escortă la eșalonul 2, unde era Curtea Marțială. Comandantul lui a aflat și, cu o mașină, s-a dus repede în sat. A găsit o femeie care a declarat că ea i-a dat găina. Și așa au scăpat de condamnări”.

”Unitatea mea de artilerie grea a fost una de elită”

„Unitatea mea de artilerie grea a fost una de elită, am avut doar doi morți, trei răniți și un prizonier, omul meu. Băteau tunurile de la 18 kilometri … Eu am fost operator-observator, eram tot timpul cu comandantul pe poziții. M-au schimbat după trei luni că au picat niște proiectile peste noi. Comandantul a zis atunci: «Măi, Andrei, tu ești prea înalt, iar eu sunt prea scund», așa că m-au lăsat la aprovizionare”. Acolo, o vreme, a stat deoparte de problemele războiului și își aduce aminte cu plăcere că, de pe masă, nu lipsea niciodată mâncarea bună, un lux pentru cei de pe front. ”Nemții ne hrăneau. Mâncăm friptură, dragă … Ne dădeau cafea naturală, unt capturat din Olanda … deci mâncam bine”. Fața bătrânului veteran se lumina, transfigurată de amintirile care-i treceau prin fața ochilor cu repeziciune chiar în acele momente. Cu calmul său și cu un anume har al povestirii, găsea cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce memoria îi dicta.

Împreună de 70 de ani

După un an și jumătate de război, sergentul Milan Andrei era, în sfârșit, acasă, într-o permisie de 10 zile. Atunci clopotele au bătut, în semn de pace. Hotărât, a pus mâna pe telefon chiar în acea zi și a cerut-o în căsătorie pe femeia care i-a rămas alături până în ziua de astăzi, timp de 69 de ani. ”Mi-au dat o permisie de 10 zile și am venit acasă. Între timp, s-a încheiat armistițiul, dar unitatea mea a plecat în continuare spre Germania, alături de ruși. Eu am rămas la unitate în Craiova și trăiesc și astăzi. Chiar în ziua în care s-a semnat pacea, am sunat-o pe domnișoara și am cerut-o în căsătorie … ”, spune arătând spre femeia micuță care-i ascultă tăcută povestea. Pe perete, chiar deasupra canapelei, se află tabloul lor de nuntă. În ramă, cei doi soți zâmbesc fericiți, având pe chipuri șarmul unor actori de cinema ai anilor 40. ”Este mai tânără cu zece ani decât mine. M-a menajat foarte mult și datorită ei am ajuns la această vârstă”. Acum, cei doi bătrâni aveau fiecare câte o cupă de șampanie în mână și erau fericiți să fie înconjurați de atâta lume. Anul viitor, vor avea un alt motiv de sărbătoare, o altă cifră rotundă: 70 de ani împreună.

***

Pentru că și-a slujit țara cu curaj, Milan Andrei a primit ieri o diplomă din partea Ministerului Apărării Naționale, care i-a fost înmânată de comandantul Centrului Militar Zonal Dolj, colonel Ilie Lupu. Membrii Asociației Naționale a Veteranilor de Război – Filiala Dolj au fost și ei alături de veteranul de război Milan Andrei, prin secretarul colonel (R), Ștefan Deca, care l-a felicitat pe sărbătorit, oferindu-i și el o diplomă aniversară. De asemenea, reprezentanții Primăriei Craiova i-au spus „La mulți ani” și i-au oferit un cadou în bani.

LAURA MOȚÎRLICHE și RADU ILICEANU