Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, a avut o reacție vehementă la cele afirmate de liderul PLUS Dacian Cioloș, referitor la votul favorabil pe care l-a dat raportului Matic zilele trecute.
În opinia lui Bănescu, „a gândi, simți și acționa creștinește nu înseamnă să practici discursul dublului adevăr” și consideră că este gravă „sfidarea, ignorarea sau abordarea perversă a moralei”.
Dincolo de sfidarea (im)pardonabilă a gramaticii și a logicii inclusiv creștine, cu adevărat gravă este totdeauna sfidarea, ignorarea sau abordarea perversă a moralei (publice).
Drepturile omului / „drepturile cetățenilor” constituie pentru oricine are acces măcar la alfabetul cultural european un tezaur civic de sorginte moral-creștină, nu post-creștină, și au legătură intrinsecă exclusiv cu ceea ce este profund benefic pentru persoana și comunitatea umană, nu cu ceea ce le smintește și subminează în mod nociv.
Drepturile cetățenești sunt și vor rămâne roadele unei mentalități europene vertebrate de credința, memoria și morala creștine. În cadrele lor au apărut și crescut, nu în cele recent ideologice în care acestea au început să fie denunțate furios, absurd și perfid ca „discurs al urii”. Iubirea creștină care nu-și pierde capul, deci discernământul, distinge clarisim între păcat și păcătos, între deriva existențială destrămătoare și persoana care are mereu șansa de a ieși din ea.
Deși toți, fără excepție, suntem păcătoși, nu avem „dreptul cetățenesc” de a promova și legifera starea de ratare morală sau, conjunctural, unele dintre deplorabilele manifestări ale ei: perversitatea sexuală (dezincriminată, nu persecutată), încurajarea uciderii unei persoane care tocmai vine pe lume, incriminarea refuzului unui medic de a fi complice la omucidere, sancționarea libertății de conștiință, tulburarea sufletului unui copil prin sexualizarea prematură & perversă a minții etc. Asumarea unui asemenea inventat drept este doar expresia vulgară a unei stări de inversiune morală la care aderă unii dintre cei ce își trădează voios, deci odios, statutul de slujitori temporari ai binelui public pe orice treaptă (a)politică s-ar afla.
A gândi, simți și acționa creștinește nu înseamnă să practici discursul dublului adevăr și relativismul moral cel mai deșănțat și la cel mai înalt nivel în numele unei edulcorate iubiri cu iz electoral față de aproapele, ci să cultivi public memoria Adevărului întrupat, adică a Luminii care este Hristos, nu pe cea a întunericului totalitarismelor socialiste care parazitează încă istoria. Dumnezeu este, într-adevăr, Iubire, dar nu una siropoasă și obscură, ci una care oferă și pretinde lumină. Cu siguranță, nu una străină de Bine, Frumos și Adevăr. Iar acestea pot fi oricând recunoscute după un semn: nu sunt potrivnice și nocive firii noastre, ci adânc întremătoare de ea.
A fi creștin înseamnă așadar să-ți iubești responsabil aproapele și să-l ajuți să-și trăiască viața nu așa cum îl taie capul împuiat cu toxice ideologii și E-uri mediatice, ci angajându-te alături de el pe drumul dificil spre Nordul moral al unor valori desprinse din Adevărul care nu se negociază niciodată. Abia atunci vom avea o fie și firavă garanție că alegerile pe care le facem nu fac rău celor din jur. Nu înainte, nu altfel.
Indiferentismul moral tradus prin nepăsare față de dezechilibru și declin sau prin abjectă încurajare a acestora este, așadar, unul dintre lucrurile cu care nu doar că nu ar trebui să ne lăudăm public, făcându-ne masiv de râs, ci unul pe care ar trebui să-l numim critic ca fiind una dintre cauzele majore ale degradării axiologice, prin urmare culturale, sociale și economice cu care se confruntă „modernitatea lichidă” în care ne e dat să trăim azi, un timp în care memoria publică e încurajată încă din școală să rejecteze noțiunile uriașe de păcat și responsabilitate și să le rețină doar pe acelea debitate incontinent de corectitudinea politică și de ideologii ei pansexualiști cățărați în funcții din ce în ce mai înalte.”, afirmă purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu.
