Rătăcirile politice ale lui Macedonski

0
265

Cum zilele acestea, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, în colaborare cu filiala Craiova a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, organizează ediţia a treia a Festivalului Naţional „Alexandru Macedonski”, este readusă în discuţie opera şi viaţa poetului –semn al valorizării şi valorificării moştenirii şi memoriei sale- despre care de referinţă rămâne, totuşi cercetarea aproape exhaustivă a lui Adrian Marino (1966 Ed. Pentru Literatură), umbrele deloc vagi, din activitatea publicistică sunt trecute cu discreţie în plan secund, deşi unicul, inegalabilul, fabulosul autor al „Rondelului rozelor ce mor”, în politică a părut, pentru mulţi, de-a dreptul căzut în cap. Ca nu puţini alţi intelectuali, la un recurs la istoria elitelor româneşti, Alexandru Macedonski a avut fascinaţia puterii, simţindu-se mai sigur adăpostit la umbra ei. Numai că n-a găsit argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica, încât nu puţini contemporani l-au acuzat de oportunism şi caracter labil. Bătălia de la Mărăşeşti (august-septembrie 1917) considerată de The Times –citat de Ghe. Romanescu în „Marile bătălii ale românilor” (Ed. Sport-Turism, 1982)- a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârşită vreodată de români. Eroii, morţii sau vii acelei lupte, de la gen. Eremia Grigorescu, la Ecaterina Teodoroiu, cu al ei strigăt de îmbărbătare „pe aici nu se trece” au scris o pagină cu putere de legendă a bravurii armatei române în primul război mondial. Trebuie să fii puţin excentric, dacă nu anacronic de-a dreptul, ca jurnalist să calci în picioare acest simbol naţional. Prestigiul militar al Feld-mareşalului August Von Mackensen, unul din marii comandanţi ai primului război mondial, a ieşit boţit după campania de la Mărăşeşti. Nici nu bănuia Von Mackensen, de altfel neplăcut surprins de primirea entuziastă de care avusese parte la intrarea în Bucureşti, ce odă îi va dedica marele poet. Care în seria nouă a „Literatorului” îi dedica un text ce respira un aer vodevilesc „Feld-mareşalul de Mackensen”, un titlu cam brambura alminteri. „Pacea e în sfârşit ratificată”, scria Macedonski, deşi pacea de la Buftea, de la 7 mai 1918, a fost realmente defavorabilă şi doar refuzul Regelui Ferdinand de a nu confirma tratatul a conservat statutul României de stat beligerant la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), „şi mişcările mele sufleteşti îmi spun că datoria patriotică cea mai înaltă e astăzi pentru toţi românii, lealitatea faţă de duşmanii noştri de ieri. (…) Mă socotesc a fi interpretul unei însemnate părţi a locuitorilor Capitalei, aducând E.S. Feld-mareşal de Mekensen prinosul unei recunoştinţe respectuase şi sincere”. De ce recunoştinţă? Cu germanii, Macedonski îşi propusese să se afle în cele mai bune ralaţii şi cu câteva zile îninte de intrarea în Bucureşti, doamna Macedonski îl vizita pe arhiepiscopul Netzhamer pentru a-i cere protecţie. Sub ocupaţie nu a fost deranjat în vreun fel dar a îndurat o sărăcie cumplită. Când săptămânalul editat de germani la Bucureşti „Romanian in wort und Bild” îşi deschidea paginile şi unor colaboratori români, la 15 septembrie 1918, Macedonski, alături de Slavici şi Gala Galaction, se afLa printre aceştia (Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, 2010). Partida germanofilă va pierde finalmente din credibilitatea sa. Aproape totul. Şi câteva luni mai târziu „Literatorul” anunţa pe prima pagină „Ziua cea mare”, înfăptuirea unităţii românilor, „de la Tisa până la Nistru, aspiraţie seculară”. În locul lui Meckensen, Alexandru Macedonski va saluta, cu evlavie, nu doar pe Ionel Brătianu, ci întreaga familie a acestuia, fii marelui Brătianu pe de-o parte şi pe Tache Ionescu pe de alta, într-un delir incontinent. Ce s-ar fi întâmplat fără mintea limpede a Regelui Ferdinand şi în ce cui s-ar fi agăţat România pe harta Europei, dacă voinţa politică a Puterilor Centrale ar fi izbândit nu s-a mai discutat. Şi totuşi… în ciuda acestui episod discutat şi discutabil, generator de atacuri din partea epigonilor eminescieni şi nu numai, locul autorului „Nopţilor, rondelurilor” şi al câtorva profesiuni de credinţă poetică, în care profetiza „poezia viitorului”, rămâne pe soclul său firesc. Abaterea sa politică de la vocaţia poetică a fost un eşec, prin deviaţiile stânjenitoare. La 64 de ani, Alexandru Macedonski era un om căzut pe gânduri. Păscut de gânduri. Confiscat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucrurilor. „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e înflorit; / Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit”, rămân versuri tulburătoare. Alexandru Macedonski este al nostru, înainte de a fi al literaturii româneşti.