Când trofeele nu mai sunt de ajuns pentru „Special One”

0
144

Mourinho crede că are răspuns la orice. Iar când nu are chef să răspundă îl trimite pe Karanka la conferinţele de presă ori îi îndrumă pe ziarişti să se adreseze celor 80 de mii de fani madrileni de pe „Bernabeu” sau să facă un sondaj printre jucătorii săi. Dacă nu ar fi fost contemporan cu Barcelona indescifrabilă a lui Guardiola, Mourinho s-ar fi crezut zeul fotbalului. Ar fi fost Mesia, dacă nu exista „La Masia”. Doar la jocul catalanilor Mourinho nu găseşte răspuns. Victoria nu a fost tabu, fiindcă a obţinut-o de două ori, atât cu Inter, cât şi cu Realul. De fiecare dată cu forcepsul, instalând megasuperautobaza pe linia porţii sau cu mare noroc, în prelungirile finalei Cupei Regelui e anul trecut. Mourinho a avut însă ghinionul de a juca de prea multe ori cu Barcelona şi de aceea se insistă pe complexul faţă de rivala de pe „Camp Nou”. Portughezul a arătat că poate câştiga orice şi oriunde, indiferent de campionat sau de competiţie şi probabil va adăuga în CV şi titlul din Primera şi Liga Campionilor cu Real, numai că s-ar putea ca acum să nu fie de ajuns. „Nu mai trebuie să demonstrez nimic, trofeele pe care le-am câştigat vorbesc pentru mine, nu mai sunt în postura de a-mi pune în joc cariera la un meci” spune Mourinho. Poate nu cariera, dar postul la Real i-a fost zdruncinat înaintea returului cu Barca din Copa del Rey. Când eşti antrenorul Madridului, ai buget nelimitat şi o tradiţie unică în spate, nu este de ajuns să câştigi totul dacă nu egalezi şi cel mai upgradat fotbal. Iar ştacheta spectacolului a fost înălţată neverosimil de sus de naturaleţea paselor „Masiei”. Mourinho poate câştiga titlul şi Liga, numai că acum antrenează o echipă pentru care trofeele nu reprezintă totul, mai ales când Bilbao are posesie superioară pe „Bernabeu”. Realul este cel mai titrat club din lume, supremaţia nu se mai măsoară de mult doar în cifre, trebuie să impresionezi de-a dreptul, aşa cum face Barcelona. De la cele 5 Cupe ale Campionilor ale lui Di Stefano din anii 50, la celebra „Quinta del Buitre” şi până la statutul „galactic” căpătat pe vremea starurilor Zidane, Figo şi Ronaldo, Realul a dat tonul la spectacol, fie că a câştigat totul sau a avut momente de respiro ca performanţe. Chiar şi în timpul marelui Milan, când se molipsiseră de un oareşce complex faţă de „olandezii zburători” ai lui Sacchi, Hugo Sanchez, Butragueno, Martin Vazquez & co. nu digerau deloc jocul pe contraatac, nu îndrăzneau să stea la pândă pentru rezultat. Când madrilenii vor surclasa prin joc măcar o dată Barcelona în stilul în care ei au fost „subordonaţi” în mod repetat de tiki-taka, atunci Mourinho se poate intitula cum vrea el. De la celebra „Manita” şi până la recenta eliminare din Cupa Regelui, portughezul a avut multe ocazii să dezlege cimilitura piticilor Barcei, dar de fiecare dată îşi revarsă frustrarea asupra arbitrilor sau chiar a adversarilor. Niciodată nu a ridicat mâna fair pentru a recunoaşte superioritatea evidentă a rivalilor din „Il Clasico”. Elevii săi lusitani au devenit solidari cu refulările sale, Pepe, Coentrao sau Ronaldo cedând psihic şi etalând izbucniri de furie chiar pe teren. Sunt momente care atentează la distincţia roială a castilienilor mai mult decât zece „manite” la un loc. Preţul excentricităţilor pe care Mourinho şi le-a permis peste tot unde a lucrat şi care l-au consacrat şi ca un personaj în fotbalul mondial au fost succesele în serie. La Madrid s-ar putea ca acestea să nu mai fie de ajuns, mai ales când Barcelona îţi scoate aroganţa pe nas şi fotbalul

din cap.