E mult de atunci. A fost o vreme când liberalii, care se revendicau, într-un fel justificat, din spiţa adevăraţilor liberali, cu luminile şi umbrele lor în perioada interbelică, veneau la întruniri, evenimente mondene, oricum apăreau în spaţiul public, purtând papion, ca semn distinctiv al elevaţiei. Paridul nu se dorea „de masă”, cum aspiră Florin Cîţu, şi avea o prestaţie decentă, dacă ne raportăm de ceea ce făceau plus-useriştii în mandatul precedent pe la Senat. Partidul acela, fie că ne plăcea sau displăcea, cultiva cel puţin în aparenţă bunul-gust, o anume civilitate, o anume morgă, o semeţie provocatoare. Ce s-a văzut la congresul PNL de sâmbătă, organizat la complexul Romexpo din Capitală, la marginea a patru luni de campanie electorală deşănţată, n-are nici o legătură cu liberalii de care vorbeam. Hibridaţi între timp cu ex-pedelişti, înfiaţi de Traian Băsescu. Huiduirea ca pe stadion a lui Florin Cîţu în momentul discursului acestuia, alminteri plat şi mecanic, nu poate fi calificată. Se poate admite supărarea simpatizanţilor lui Ludovic Orban în cunoştinţă deplină de toate jocurile orchestrate pentru victoria contracandidatului său Florin Cîţu. Se poate înţelege afectiv durerea unor trădări, neaşteptate, „din stimă şi onoare”, dar folosirea unui asemenea repertoriu a fost oricum dezgustător şi descalificant pentru nişte delegaţi, bănuiţi a fi ceva mai instruiţi decât corigenţii de a V-a la română. Prostia nu e doar neînţelegere. E şi nesimţire. Ludovic Orban, la rândul său, a încercat să facă „pe deşteptul”. Funciarmente orgolios, el preferă să fie taxat oricum, dar să nu i se pună la îndoială inteligenţa. Să nu i se spună că nu-i merge mintea. Atât de „dăştept” se dovedeşte, încât ştie să sublimeze şi prostia, dacă e prea evidentă, în virtute: „sunt prost de bun” (cu sensul „m-am lăsat fraierit de cumsecade ce sunt) ş.a.m.d.. A tot repetat în ultima vreme, a spus-o parcă şi la congres, că „a preluat guvernarea într-un moment greu pentru ţară”, surmontând, la o manieră impardonabilă, circumstanţele în care „guvernul Dăncilă” a picat la moţiunea de cenzură din 10 octombrie 2019. Fără „racolarea” unor social-democraţi şi alte aranjamente de culise, fără sprijinul grupului parlamentar Pro România al lui Victor Ponta, guvernul Dăncilă, cu câteva posturi în executiv „neocupate”, după retragerea ALDE, ţara nu putea fi „salvată” de binefăcătorul Ludovic Orban. Să fim serioşi, cu cascada asta de prostioare livrate aiuritor, în orice împrejurare. Florin Cîţu a fost pariul câştigător al lui Klaus Iohannis într-un moment de criză guvernamentală, pandemică, energetică şi economică. Atât şi nimic mai mult. Pentru a avea în continuare guvernul său. Nu e o fericire să fi premier într-un moment cum este cel actual. Dar asta e o altă discuţie. Ludovic Orban a pierdut aşadar partida. Scara de serviciu se zăreşte. Că se consideră „mai bun” decât contracandidatul său şi şi-a nuanţat declaraţia despre demisia din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, în sensul că aceasta, deşi irevocabilă fiind un act unilateral de voinţă, devine operabilă când liberalii vor avea o majoritate la Cameră, pentru a nu fi adjudecată de PSD, nici nu mai are importanţă. La PNL, congresul de sâmbătă n-a fost unul de alegerea unui viitor lider, ci unul de sfâşiere reciprocă a două tabere, din care e greu de ales pe cea mai bună, adică în folosul cetăţeanului de rând. PNL va suferi după acest congres, fiindcă cicatrizarea rănilor, din ambele tabere va lua timp. Vor mai exista deconturi sporadice, între beligeranţii de sâmbătă, unele dureroase.
