Nimeni nu-i profet în ţara lui, cum sună o mai veche sentinţă. Confirmată marţi, într-una dintre cele mai dificile zile ale coaliţiei majoritare care depăşise, în decembrie trecut, printre piruete de un gust ieftin, un prim an al unei legislaturi pe care o câştigase neverosimil de limpede, sentinţa a luat forma decesului: al USL. Un deces ca o debranşare de la aparatele ce mai ţineau muribundul într-o moarte clinică. Sfârşită, şi aşa destul de greţos, orice terapie, n-a mai rămas decât alternativa anunţului funerar (şi funebru), dilematică rămânând doar identitatea cioclilor şi, eventual, locul cel mai potrivit de îngropăciune. În istorie, fireşte, însă, pentru câte astfel de decese s-au înregistrat în ultimele două decenii în politichia autohtonă, nici acolo nu mai e destul spaţiu.
O Marţea neagră, îmi îngădui s-o numesc, în proasta şi încă abil camuflata tradiţie a crac-urilor înregistrate, în ultimii ani la marile agenţii bursiere americane şi nu numai, îndeosebi acele Vineri şi Miercuri negre, li s-a spus, ce-au prezidat criza din care lumea întreaga încă nu a ieşit.
Unicul „profet” cu puseuri nastradamiste, al cărui nume îl las istoriei vâscoase a marinei ceauşiste, pare să fi intuit câte ceva, dacă, în ultimele clipe, la priveghi, nu va fi beneficiat de serviciile unor sufleori plantaţi prin vecinătăţile staff-urilor useliste: el a jucat, jucând, ca de obicei, la cacialma, strecurându-se, în debandada mortificantă, pe post de… para-medic. Îngrijorările nu-l ocolesc însă nici pe el, fiindcă tot ceea ce cunoaşte, departe de a-l îmbogăţi, cum credea cândva un naiv precum Goethe, pe el, ca şi pe alţi comilitoni, îl sperie.
Dincolo de dizgraţiosul exhibiţionism al părţilor, intrigant rămâne tot bietul cetăţean, martor accidental – şi accidentat – al acestui spectacol pe care nicio tensiune ostentativ afişată, nu-l poate dumiri. Că îngrijorarea sa n-are niciun fel de conotaţie politică – şi nu mă refer aici la cohorta de „militanţi”, ei vor chibiţa mai departe, seduşi fie de închipuite carisme ale şefilor, fie profitori ai vreunui mărunt gheşeft – e destul de limpede. Ceea ce îl doar e impactul pe care astfel de elucubraţii ivite din orgoliile unor „cocoşi” stingheriţi de gustul premierii îl va avea asupra vieţii sale cotidiene. Una şi aşa destul de precară.
Nici la nivelul gestiunii actului politic perspectiva nu-i deloc clară. Spectrul parlamentar intră deja într-o mişcare browniană şi ştim, din păcate, că tocmai acolo, la acel înalt nivel, trocul e o filozofie curentă, ba chiar binişor cabrată.
Despre momentul – istoric, nu-i aşa? – în care acest aventuros divorţ are loc ce-aş putea adăuga mai mult decât invitaţia de a privi, cu restul de responsabilitate şi de cutremurare, în spaţiul geopolitic în care mari puteri şi uriaşe interese contrapuse par hotărâte să schimbe istorii şi Istoria? Chiar am rămas prizonierii unui blestem milenar, de a nu fi niciodată prezenţi în clipe de cumpănă ale Istoriei? Lumea e într-o schimbare năucitoare, fără precedent, nimeni nu mai contestă un adevăr atât de evident, prea puţini însă îndrăznesc să-şi mute privirea mai departe de vârful propriilor şoşoni. Şi e grav când şoşonii ăştia umflaţi de fudulia narcisiacă, acea neostoită beţie a Puterii, aparţin unor lideri de Ţară. Şi de neam.
