EDITORIAL / Neagu Djuvara, martorul unui veac de istorie!

0
151

S-a stins din viaţă la vârsta de 101 ani un distins erudit al neamului românesc, una dintre rafinatele personalităţi ale culturii noastre, istoricul Neagu Djuvara. Diplomat, filosof, istoric, chiar şi jurnalist, licenţiat în litere la Sorbona, Neagu Djuvara a luptat în al doilea război mondial pe frontul rusesc, în Basarabia şi Transnistria, fiind rănit în apropiere de Odessa. După ocuparea ţării de trupele sovietice şi instalarea comuniştilor la putere, aflat la Stockholm, din 23 august 1944, în calitatea de curier diplomatic, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, numit ulterior secretar de legaţie, de guvernul Sănătescu, de teama proceselor politice, va rămâne în exil timp de 47 de ani, devenit cunoscut după 1990, când avea peste 70 de ani. A trăit printre străini, la Paris, apoi în Africa, fiind consilier juridic la ministerul nigerian al afacerilor străine şi profesor la Universitatea din Niamey. A publicat multe cărţi de istorie, în franceză şi limba română, majoritatea la Editura Humanitas, şi între acestea şi eseul „Există istorie adevărată” (2004 şi 2012) şi „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (2002). Şi-a publicat, de asemenea, memoriile, istorisindu-şi viaţa din exil, la Paris şi Niamey. O oarecare îndoială, privind calitatea de istoric a bătrânului boier de viţă veche şi cărturar, care ne-a părăsit, a cărui biografie se suprapune României Mari, s-a făcut resimţită. Lasă în urma sa o operă interesantă. N-a dezminţit, informaţia, care încă „rezistă”, că în dimineaţa zilei de 23 august ar fi sosit de la Stockholm o telegramă ce înştiinţa că Uniunea Sovietică acceptase să încheie cu Ion Antonescu un armistiţiu – numai că a nuanţat-o: telegrama a fost trimisă de consilierul  legaţiei, George Duca, însă mareşalul Antonescu încă nu se hotărâse după trei zile să ceară armistiţiul –. În contact permanent cu diplomaţi români care negociaseră cu ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontai, anume cu ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu şi consilierul de legaţie, George Duca, şi-a susţinut, în van, punctul de vedere, „vorba franţuzului”: „nu e mai mare surd decât cel care nu vrea să audă”. Şi-a publicat punctul de vedere în „Adevărul” (6 februarie 2012) sub titlul „Misterul telegramei de la Stockholm” şi apoi l-a republicat, într-un eseu editat, cum spuneam, la Editura Humanitas. A reamintit faptul că Ion Antonescu nu ştiuse să profite la 1 iunie 1944 de asementimentul sovieticilor de a încheia armistiţiul în condiţiile dorite. S-ar fi putut duce, atunci, convorbiri asupra condiţiilor practice de depunere a armelor. Academicianul Eugen Mihăescu, în volumul său „Între linii” (Ed. Rao – 2011) relatează, însă, o discuţie cu marele ziarist Pamfil Şeicaru, acesta susţinând că telegrama trimisă de la Stockholm a sosit la Bucureşti, la Externe, interceptată fiind de Grigore Niculescu-Buzeşti, zis Buzel, care a dus-o acasă lui Iuliu Maniu, acesta, la rândul său, prezentând-o Regelui, cu vorbele: „rămânem cu ăsta pe cap?”. Şi atunci s-a decis punerea în aplicare a planului, pregătit de ceva timp. Concluzia lui Pamfil Şeicaru: în locul armistiţiului obţinut la Stockholm s-a optat pentru capitularea fără condiţii a României. Neagu Djuvara conchidea ambiguu, în cartea sa, la care făceam trimitere: <<A venit însă vremea să dărâmăm soclul pe care e montată statuia generalului Antonescu, iar aceasta să fie coborâtă, şi pusă doar la rând, alături de cele ale sutelor de foşti cârmuitori, unii buni, alţii răi, din mia de ani ai „ticăloasei noastre ţări”>>. În septembrie 2016, a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis, cu Ordinul “Steaua României” în grad de cavaler.