Lecţia Greciei: o nouă terza via

0
143

Anticipată, prevăzute de sondaje, de media din întreaga Europă, inclusiv de inamicii cei mai înverşunaţi, victoria formaţiunii Syriza a carismaticului Alexis Tsipras a fost întâmpinată într-un dublu registru, depăşind culpabil realitatea de facto a unui eveniment deplin înscris în regulile democraţiei. Şi ale aceleiaşi democraţii legiferate şi invocate la tot pasul în toate organismele Europei Unite. Cât de straniu, paradoxal chiar, devine un astfel de comportament pare a scăpa din vedere multora dintre liderii de la Bruxelles, de la Strasbourg, de la Berlin, Londra ori de la Bucureşti ce n-au încetat să-şi subsumeze eşecurile ultimilor cinci ani tocmai în numele acestui principiu, al democraţiei, evocate de o manieră pe cât de sacrosanctă pe atât de erodată de o ipocrizie agresivă.

De o parte, entuziasmul nereţinut nu doar al învingătorilor eleni, ci şi al unei jumătăţi a Europei înseşi regăsite într-o speranţă macerată de o politică a austerităţii vădit compromise ale cărei răni mustesc în organele bolnave ale majorităţii europenilor răpuşi de cangrena dezolării; de cealaltă, „gardienii” resuscitaţi ai unei conduite făţarnice, nedecisă să-şi recunoască falimentul şi, astfel, să renunţe la fariseismul unui capitalism hrăpăreţ, sălbatic, surd la principiul creştin al pietăţii, obtuz la cel al egalităţii şi al fraternităţii pe care părinţii UE le-au pus la temelia ctitoriei lor înaripate de un vânt al convieţuirii în pace şi în bunăstare.

În această perspectivă, rezultatul de duminică din Grecia capătă măsura unei cotituri şi deopotrivă a unei lecţii, ambele purtătoare a unui avertisment cu valoare simbolică. Vechea şi încă prezenta politică e în faliment; în modul în care s-a constituit, s-a articulat, s-a aplicat şi s-a compromis; într-o clasă politică depăşită de o metamorfoză fără precedent a lumii actuale, debitoare şi profitoare a unui set de reguli reduse la fade formalisme de faţadă şi în care, sub realitatea pur aritmetică a voturilor, seducţia jocurilor de culise şi a aranjamentelor murdare au făcut din democraţie un joc insalubru al adulterului.

S-a tot spus că timpul doctrinelor închistate în banale şi simpliste slogane bune doar de paradă a trecut. Şi ele au sfârşit prin a se decupla de la realităţile unei lumi în care, dacă nu sunt răsturnate, cele mai multe valori ale trecutului şi-au schimbat conţinutul, impedanţa, actualitatea chiar. S-au creat, artificial, centri de comandă cu sârgul unei ierarhii, în mare parte, împrumutată unei istorii de care ni s-a spus că ne este ruşine şi pe care, totuşi, noile curţi nu se sfiesc să le susţină, să le alimenteze, să le proclame drept unica temelie a celei mai bune dintre lumile posibile.

Forme de dictat nu mai puţin caduce şi agresive decât cele ce-au însângerat secole Europa şi lumea; condiţionări cu vădite accente de subordonare readuc în conştiinţele până mai ieri adormite de falange ale unei Supra-puteri, fără o naţionalitate anume, cu protagonişti deghizaţi în tribuni ai unui adevăr unic, pagini maligne ale unui trecut ce păruse îngropat definitiv.

Topite într-un „internaţionalism” nu mult diferit de cel stalinisto-maoist şi atentate, în fibra lor cea mai intimă, suveranităţi, identităţii, independenţe ce-au întreţinut în aspre momente treaz spiritul unui patriotism elevat ca reper de comuniune în idealuri şi în speranţă şi-au pierdut orice relevanţă. O intelectuală de marcă, italiană de origine dar trăitoare de decenii în SUA, declara recent că da, ea se simte orgolios american, întrebându-şi conlocutorii dacă există, structurată, omologată constitutiv la nivelul cetăţeanului de rând din cele 28 de naţiuni componente ale UE o conştiinţă, cu orgoliu cu tot, de… european. Nu există, desigur, decât în retorica unor lideri în căutarea unei glorii „providenţiale”.

Se spune despre grecii Syrizei că ar reprezenta o stângă mai periculoasă decât cele atestate, mai peste tot, alternând, improductiv şi jenant, cu aceleaşi năravuri şi cu aceleaşi rezultate, la laurii Puterii. Nu subscriu unei astfel de acuze. În primul rând, fiindcă votanţii lui Tsipras aparţin în majoritate clasei medii greceşti dezamăgite de „ambele” ideologii fracturate la stânga ori la dreapta. Şi, apoi, reverberaţia pe care succesul lor o probează deja în Spania, în Italia, în Portugalia, în Franţa şi chiar în Germania Angelei Merkel e un indiciu al unei nevoi de schimbare profunde: nu a democraţiei, ci a revalidării, în substanţă şi în realitatea imediată, a regulilor sale de bază. Care, ele singure, n-ar trebui să permită nimănui să descalifice rezultatul scrutinului din Grecia. Fără a nu descalifica democraţia însăşi.

Poate că, abia acum, revine în prim-plan acea ispititoare a treia cale pe care, pe la sfârşitul anilor cincizeci, un înţelept cărturar şi istoriograf de elită al lungii istorii a democraţiilor şi a politicii lumii, o sugera şi o propunea ca alternativă la schismatica diviziune stânga-dreapta. La terza via, aşadar. Nu populistă, ci populară. Nu în numele unor Puteri atotştiutoare şi dicta-toare, ci chiar al acelor popoare care, pentru a se simţi cu adevărat europene, trebuie să se recunoască mai întâi şi mai responsabil în propriile şi străvechile lor identităţi naţionale.