Cum să umileşti Statul-Super-Capitalist

0
85

În ciuda retoricii politicianiste trâmbiţate de la tribunele UE, de la Bruxelles, Londra, Roma, Lisabona ori Bucureşti (exclusă fiind, pe motive „medicale de… ciumă” politică şi economică, Atena), criza structurală izbucnită pe la sfârşitul anului 2008 nu s-a încheiat. Ori, dacă totuşi s-a încheiat, fie şi pe hârtiile birocraţiei statale, ea a lăsat urme resimţite dureros de o mare parte a cetăţenilor europeni.

Dovezile nu lipsesc şi, concomitent cu reacţiile unor revolte în piaţă, în Anglia, în Italia ori, de ce nu, la Atena, şi-au făcut apariţie inedite „soluţii” de rezistenţă. Şi chiar de atacuri juridice împotriva Statului, în postura sa impozantă şi greţoasă de Super-Capitalist.

Câteva cazuri s-au înregistrat recent în Italia, iar amploarea împărtăşirii în spaţiul mediatic deja în continuă extindere s-ar putea să devină foarte repede un fel de soluţie virală la îndemâna altor mii ori sute de mii de persoane aflate în aceleaşi condiţii cu cei ce-au apelat la acest tip de revoltă atipică.

Cu câteva zile în urmă, într-o emisiune la un post de televiziune din Padova, o femeie de 37 de ani, Chiara Rizzi, proprietara unei firme familiale de tatuaj, a declarat că a făcut demersurile legale pentru a nu mai plăti nicio taxă la stat. Motivul este că venitul său de acum nu-i permite; mai mult, are dificultăţi majore în a-şi întreţine fiica de 7 ani. În timp ce veniturile s-au redus spre zero (criza a redus preţul şi, în plus, şi-a pierdut clientela), taxele au crescut de patru şi chiar de opt ori. „Nu sunt o delicventă, nu sunt o hoaţă – a declarat ea – şi până acum am lucrat într-un mod optim şi profesional, însă în faţa unei politici ce continuă să menţină privilegii şi costuri disproporţionate, ruşinoase şi fără respect faţă de toţi lucrătorii din această ţară, încep acest protest economic făcând apel la două principii: vertiginoasa şi necontrolata creştere a taxelor a produs o daună familiei mele punând în pericol viitorul fetiţei mele”.

Ieri, într-o altă parte a Italiei, un alt întreprinzător, Giuseppe Barresi, „lucrător şi înainte de toate tată şi bunic”, declara într-o scrisoare către… stat, pe care de altfel a expus-o şi pe caldarâmul din faţa micii sale firme, ”deschis că nu reuşeşte să mai plătească toate taxele pe care i le cere statul din cauza prăbuşirii veniturilor”.

Oricât de ciudat pare, el îşi ia drept temei legal, un articol al Constituţiei Italiei, 54, denumit „Stare de necesitate”, în care se stipulează: „Nu trebuie pedepsit cel ce-a comis fapta de a fi fost constrâns de necesitatea de a se salva pe sine ori pe alţii de pericolul prezent al unei daune grave lezării personale, pericol creat involuntar, neevitabil în altă formă, cu condiţia ca fapta să fie proporţională cu pericolul”. Omul, echipat cu acest text constituţional, declara în aceeaşi scrisoare că unica alternativă ar fi sinuciderea, pe care însă nu o aplică, fiindcă se consideră total nevinovat.

Faptul că această criză a făcut mii de victime, ştiute şi, desigur, neştiute e un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. În acest context, nu doar imaginaţia unor victime ale ei – îndurând indiferenţa şi ignoranţa liderilor politici versaţi în explicaţii uneori jignitoare ale bunului-simţ –, ci şi condiţia extrem de precară, tragică, îi împinge pe mulţi, în genere mici întreprinzători care ajung la astfel de situaţii-limită.

Nu ştiu dacă în Constituţia noastră e inclusă vreo prevedere de felul celei de mai sus. Şi chiar dacă ar fi, mă îndoiesc că vreun conaţional va alege o astfel de formă de protest. Mai degrabă, în tradiţia dâmboviţeano-balcanică, se va apele la consacratele pilde ale şmecheriei. Care, de altminteri, oferă o întinsă gamă de „ieşiri”, într-un mecanism „procedural” de care, probabil, sărmanii afacerişti occidentali nici n-au auzit.