În căutarea unui model românesc

0
87

În epoca unei globalizări precipitate, întrebarea dacă discursul despre existenţa unor modele la nivele naţionale ori comunitare nu mai pare avea legitimitatea de altădată. Mai mult decât atât, dacă nu e, potrivit unor spirite deja „globalizate”, superfluă, i se declină actualitatea.

Şi dacă nu ne mai putem permite să vorbim de modelul românesc ca atare, ceea ce ne mai rămâne la îndemână e să identificăm acele (câteva) „modele” inserate de-a lungul ultimei o sută de ani în care putem decela câteva tentative de subsumare a unor seturi de valori (de comportament, de vieţuire, de creativitate culturală) invocate ori convocate să activeze un modus vivendi,  sau să detecteze şi să descrie, printr-un mecanism de recunoaştere, indiciile unei forma mentis.

Prin urmare, cum am putea descoperi, în arealul culturologic autohton, cel puţin câteva repere, obligatoriu tari, apte să conducă, dacă nu, aşa cum am anticipat, la prezenţa modelului românesc ca atare, atunci măcar la un set de valori indicative capabile să desemneze atributele unei forma mentis în limitele căreia să se poată regăsi valenţe specifice ale felului românesc de a fiinţa în lume.

Evitând, în ciuda atâtor ispite, tentative faimoase, de la Eminescu, Hasdeu, Kiriţescu, Rădulescu-Motru, Blaga, Vulcănescu, Noica (ignorându-i, desigur, pe unii din scribii de serviciu ai protocronismului ceauşist) şi poate că şi alţii, în spaţiul aici asumat nu putem decât să circumscriem, sintetic şi chiar aluziv, câteva dintre „propunerile”, unele cu pretenţii sistemice, altele doar simple fulguraţii teoretice, survenite în discursul nostru cultural.

Mioriticul, ca forma mentis decantată la nivelul unei estetici, mai curând în accepţia kantiană a acesteia, nu intră în categoria unui posibil model românesc; el e o viziune, o modalitate, exemplară, e-adevărat, de desemnare a unui tip de reacţie la provocările vieţii, sociale şi individuale. Supralicitatea sa adesea pompoasă în afara că a sfârşit uneori prin a-l deroba de miraculoase oferte ideatice şi poetice, l-a purtat în spaţiul unei zarve (şi dispute) de-a dreptul funeste, caricaturale nu o dată.

Manolismul e, cum se ştie, legendă ce acoperă un spaţiu mai vast, balcanic şi, prin urmare, în ciuda unor admirabile tentative exegetice, şi în ciuda unor încercări de a apropria câte ceva din captivantele-i deschideri spre un modus vivendi autohton – fapt de altfel perfect justificat şi lăudabil – nu ajunge spre a desemna, singur, acel model românesc.

Cât despre multe alte încercări, ele sunt, fără îndoială, de discutat chiar, în proiectul, perfect legitim, de a contura, prin decantare, dar şi printr-un necesar spirit disociativ, un, iarăşi, posibil, model românesc. Fiindcă, repetăm, ca modele, ele pot conta; cu adagiul că trebuie totdeauna luate cum grano salis; orice încercare de a le norma eşuează în aceeaşi mitografie desuetă şi, oricum, scadentă.

„Sofianismul” lui Blaga, spre exemplu, „care coboară” (cu transcendenţă cu tot) poate fi, cum a şi fost validat şi valorificat, o marcă stilistică, o „categorie abisală”, ce ar servi (încă) unor proiecte exegetice cu specificitate estetică. Şi – mă simt obligat s-o spun – nici admirabila disertaţie noiciană în jurul faimoasei prepoziţii „întru” întru (sic!) definirea unui sentiment românesc al fiinţei  nu cred că poate ţine locul acelei paradigme autohtone care să dea samă de esenţa sa, ignorând jocul aspiraţiei, al iluziei (ca deschidere utopică).

Fiindcă, nu cred că trebuie uitat, în plin discurs slăbit (debole) cu atributul lui Vattimo interpretându-l pe Nietzsche, în orice tentativă, a noastră, de a ne defini – şi redefini – sub semnul unui model propriu, acea „şcoală a suspiciunii” (simptom, în ce ne priveşte, de sorginte bizantină, dacă nu chiar balcanică), soseşte la timp spre a ne trage de mânecă.