În Registrul Naţional al Organizaţiilor de Îmbunătăţiri Funciare, judeţul Dolj figurează cu un total de 30 de Organizaţii ale utilizatorilor de apă. Suprafaţa pe care o organizează aceste forme asociative urcă la 193.786 ha, ocupând locul 5 la nivel naţional. Brăila este în top cu peste 365.000 de ha prinse în planurile de irigaţii ale OIF-urilor. Cu toate acestea, eforturile financiare pe care le presupun irigaţiile au triat fermierii care îşi permit să irige. Acest proces de triere se reflectă în suprafaţa irigată, indiferent de creşterea sprijinului financiar pentru irigaţii, suprafaţa irigată nu creşte de la an la an; iar după renunţarea la subvenţii, acest proces de triere va continua. Doljul are o suprafaţă agricolă de 585.135 ha, dintre care arabil sunt 488.556 ha şi cultivate 434.397 ha, potrivit ultimului recensământ din 2013. Dacă raportam această ultimă suprafaţă la cea irigată în prezent, de circa 35.000 de ha, constatăm că doar 7% din totalul suprafeţei agricole doljene este irigată efectiv. 
Preluările de suprafeţe în vederea irigării de către organizaţiile utilizatorilor de apă necesită şi lucrări de reabilitare a staţiilor de pompare şi a amenajărilor de interioare formate din canale deschise şi conducte îngropate sub presiune, în condiţiile în care, în ultimi ani au fost alocate fonduri insuficiente. Întrucât precipitatiile sunt scăzute (300 – 500 mm) de-a lungul Dunării, irigaţiile sunt necesare pentru asigurarea unor producţii agricole mari şi stabile. Datorită unui grad înalt de variaţie a precipitaţiilor, există totuţi ani când cererea de apă de irigaţie este aproape nulă.
O tradiţie puternică, în timp declarată inutilă
Dezvoltarea irigaţiilor a început spre sfârşitul anului 1945, căpătând, însă, avânt în perioada 1970-1989, când au fost construite marile sisteme de irigaţii prin pompare. Motivaţia acestei iniţiative a fost în principal de natură politică. Până spre sfârşitul anului 1989, era amenajată o suprafaţă totală cu infrastructura de irigaţii ce însuma aproape 3,1 milioane hectare şi care cuprindea un număr de 375 de sisteme mari de irigaţii, această suprafaţă fiind cu mult peste cea necesară pentru asigurarea securităţii alimentare la nivel naţional. Aceste sisteme au fost dezvoltate în principal în scopul irigării porumbului, grâului, florii soarelui şi sfeclei de zahar şi, de asemenea, orezului şi legumelor. Majoritatea sistemelor (2,7 milioane ha) au fost dotate cu echipamente de udare cu mutare manuală, modul de irigare fiind prin aspersiune. O mare parte a terenurilor irigate este situată pe terase înalte, deasupra sursei de apă. În unele cazuri, au fost construite sisteme de irigaţii în scopul irigării unor terenuri situate la mai mult de 200 m deasupra respectivei surse de apă, incluzând pâna la 10 staţii de repompare. Per total, aproximativ 60% din suprafetele amenajate pentru irigaţii, înclud înălţimi de pompare de până la 75 de m.
Costurile specifice ale irigaţiiilor prin reţele sub presiune sunt ridicate, până în 1989 statul ascunzând amploarea reală a subvenţiilor (în special pentru energia consumată pentru pomparea apei), pentru a putea menţine serviciile de furnizare a irigaţiilor. La acel moment, statul se găsea deja în situaţia în care nu mai putea furniza fonduri necesare lucrărilor esenţiale de întretinere şi exploatare a infrastructurii de irigaţii, în consecinţă sistemele de irigaţii degradându-se treptat.
Banca Mondială ne spunea că sistemul de irigaţii nu e viabil
Înca de la începutul anilor ’90, Banca Mondială s-a implicat în furnizarea de sprijin României, în vederea restructurării sectorului agriculturii cu irigaţii. Într-o primă fază, în perioada 1992-1994 a fost elaborat un studiu referitor la irigaţii şi desecari-drenaje (IDS), ce a avut ca obiectiv evaluarea viabilităţii irigaţiilor şi pregătirea unei propuneri de program de investiţii în domeniu pe zece ani, urmat in 1997 de un studiu de fezabilitate mai detaliat ce a abordat şi problema tarifelor pentru apă de irigaţie, concentrându-se asupra câtorva sisteme de irigaţii pilot. Rezultatele studiului IDS au relevat faptul că numai aproximativ 50% din cele 3,1 milioane hectare amenajate cu infrastructura de irigaţii pot fi considerate ca fiind viabile, luând în considerare caracterul complementar al irigaţiilor, înălţimea de pompare foarte mare din multe sisteme de irigaţii şi gradul redus de utilizare a irigaţiilor. 
O reformă bine gândită… în defavoarea românilor!
Reforma cea mai importantă a avut loc în 1991, prin aplicarea Legii nr.181/1991, când s-a facut restituirea pământului către foştii proprietari. Cooperativele Agricole de Producţie (CAP-uri) au fost divizate în numeroase exploataţii, iar fiecare dintre acestea au fost împărţite în parcele. Acest lucru s-a făcut printre altele din motive ce ţin de o împărţire echitabilă, pentru cazurile terenurilor care au bonităţi (ale solului) şi valori diferite. Restabilirea sau stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor trebuia să se facă în limita a cel putin 0,5 ha per persoană şi până la maximum 10 ha per familie, toate suprafeţele fiind calculate în echivalent cultivabil. “Reforma funciara” a dus în acest mod la o enormă fragmentare a terenurilor.
În 2002 existau 4,3 milioane de ferme (mici si mari), împărţite în 14,5 milioane de parcele. Dimensiunea medie a unei ferme era de 3,1 hectare, iar mărimea medie a unei parcele era de 0,95 hectare. Un procent de aproape 50% din total era reprezentat de ferme cu suprafaţă mai mică de un hectar. În particular, în cadrul sistemelor irigate, restituirea proprietătilor şi inerenta fragmentare a acestora a dus la cvasi-imposibilitatea organizării şi administrării distribuţiei apei. În timp ce în trecut puteau fi irigate suprafeţe mari de teren prin scheme relativ simple de programare a udărilor, după procesul de restituire a proprietăţilor trebuiau aprovizionaţi cu apă de irigaţie o mulţime de deţinători mici de teren. 
A urmat decimarea ANIF
Modificarea sectorului de Îmbunătăţiri Funciare din ultimii 4 ani a generat mii de locuri de muncă pierdute, furturi din patrimoniu, distrugeri de active. Ca şi cum acestea nu erau suficiente, banul public nu a fost economisit, aşa cum se pretindea în preambulul OUG nr. 82/2011, ci a fost direcţionat, prin contracte de pază şi mentenanţă, către anumite firme. O nouă legislaţie e pe cale de a reface structura de personal ANIF şi de a înlătura băieţii deştepţi din contractele cu statul.
După votarea aşa-numitei Legii a irigaţiilor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pregăteşte o resetare a cadrul normative pe baza căruia funcţionează, în prezent, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare. OUG nr. 82/2011 a desfiinţat Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare şi a creat Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, nu înainte de a reduce masiv din personal, “urmare a condiţiile constrângerilor bugetare datorate crizei economice mondiale şi pentru a asigura echilibrul şi stabilitatea economico-financiară”. Imediat, reorganizarea a avut un “impact negativ în spaţiul rural, aşa cum este definit acesta în Recomandarea 1296/1996 a Adunării Parlamentare a C.E., şi a afectat siguranţa şi calitatea vieţii în mediul rural”, se precizează în Nota de Fundamentare la Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 4/2015 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare.
