Henry Kissinger despre Nicolae Ceauşescu!

0
279
Henry Kissinger
Henry Kissinger

 Actualul ambasador al României la Berlin, Emil Hurezeanu, rezonabil jurnalist, cu stagii prelungite în media, niciodată captiv inerţiei minimalizării politicii externe, în general, şi a celei regionale în special, publică în ultima sa carte “Pe trecerea timpului” – Jurnal politic românesc 1996-2015 (Ed. Curtea veche), mai multe comentarii, puncte de vedere pertinente, elaborate argumentat. Considerat inclusiv de Andrei Pleşu drept gazetarul apt a furniza “elementele necesare unei opţiuni temeinice şi eventual o opinie inteligentă“, îl luăm de bună seamă în serios pe Emil Hurezeanu, cel care reuşeşte să-i smulgă un interviu (17 decembrie 2007) “marelui om de stat“, un magician al real-politicii, Henry Kissinger, declarat de revista “Time“, cu aproape patru decenii în urmă, “omul cel mai indispensabil al lumii“, iar ultimul său biograf consideră că secolul XXI încă îi mai aşteaptă succesorul. Interviul este vioi, cu întrebări în cadenţă, alerte, nu atât de incisive, precum cele ale Orianei Fallaci, căreia îi scrie prefaţa la “Mânie şi orgoliu“, cu care s-a ars Kissinger de a ţinut minte, multă vreme. De unde comentariul de faţă? În lucrarea sa, am spune de referinţă, “Diplomaţia” (Ed. Bic All – 1998) Henry Kissinger nu pomeneşte absolut nimic despre aportul Bucureştiului în normalizarea relaţiilor SUA cu Beijingul, după mai bine de 20 de ani de blocaj diplomatic. Henry Kissinger nu avea “scăpări” de memorie când a scris “Diplomaţia“, fiindcă îşi aminteşte perfect contextul vizitei preşedintelui Richard Nixon în România (august 1969) prima a unui preşedinte american într-o ţară ce aparţinea Pactului de la Varşovia, ce-l condamnase pentru intervenţia din august ’68 de la Praga, când Henry Kissinger deţinea funcţia de consilier pentru probleme de securitate naţională. “I-am spus lui Ceauşescu într-o manieră generală că eram pregătiţi să purtăm discuţii cu China. Problema era că nu existau diplomaţi chinezi nicăieri în lume la acea dată din cauza revoluţiei culturale (…), iar Ceauşescu a transmis propunerea noastră”. Că a existat şi un “canal pakistanez” cum susţine Henry Kissinger, este posibil, dar nu putea fi decât minor, mai ales ales că în memoriile din 1979, cât şi în cele ale preşedintelui Nixon, se consemnează că după o cină cu Ceauşescu, preşedintele SUA l-a găsit “inteligent” şi “curajos“, în a înfrunta Moscova prin organizarea vizitei preşedintelui american. Apoi, Ciu En-Lai, premierul chinez, era un bun prieten al Bucureştiului, şi a fãcut la vremea respectivã declaraþii memorabile în acest sens. Mai mult, însuşi Henry Kissinger reiterează, în dialogul cu Emil Hurezeanu, “că l-a considerat inteligent şi ambiţios pe Ceauşescu, care ar fi reuşit să facă din ţara sa o răscruce, o intersecţie de neocolit“. Evocarea episodului, deloc fără precedent şi urmare, din politica externă românească, în primii ani ai perioadei Ceauşescu, atestă unul dintre cele mai proeminente roluri în politica internaţională, ale României, în istoria sa. Relaţiile regimului Ceauşescu în Orientul apropiat, atât cu arabii cât şi cu israelienii, le-au fost la rândul lor foarte utile americanilor. Interesant este că nu se aminteşte nimic despre “împotmolirea în mlaştina” din Vietnam şi rolul Bucureştiului, în derularea tratativelor de pace. În memoriile sale apărute la sfârşitul anilor ’70, Kissinger nota: “Ceauşescu era un operator viclean, ambiţios, şi conştient de puterea sa pe scena internaţională“. Din păcate promisiunile acelor ani au fost sufocate în mizeria sumbră a anilor ’80 şi în refuzul fostului lider comunist de la Bucureşti de a ţine cont de noile ritmuri ale istoriei. Ceea ce a frapat în orice evocare de personaje providenţiale, în perioada Ceauşescu, a fost faptul că defilarea acestora se încheie cu perioada A. I. Cuza. Între acesta şi Nicolae Ceauşescu se întinde un teren arid fără exponenţi ai destinului românesc, creatori de istorie. Nicolae Ceauşescu s-a născut la Scorniceşti, la 26 ianuarie 1918 într-o familie cu mulţi copii. Nu de mult istoricul Lavinia Betea i-a consacrat o trilogie, care mai de grabă sistematizează nişte date, fără a aduce noutăţi revelante. În barometrul noilor democraţii, realizat de Fundaţia Soroş, în statele ex-comuniste, Nicolae Ceauşescu este simultan “Dracula” şi “binefăcătorul” secolului XX din istoria României. Biografia lui Nicolae Ceauşescu nu poate fi înţeleasă în afara crezului acestuia şi a uzanţelor ideologiei comuniste.