Despre prezenţa regizorului, coregrafului, scenografului american Robert Wilson, la Craiova, în pregătire având spectacolul „Rinocerii”, de Eugen Ionesco, s-a făcut vorbire cu prilejul unei recente conferinţe de presă a Excelenţei Sale. Mâine, Universitatea din Craiova îi va decerna titlul de Doctor Honoris Causa, prin rectorul său, prof.univ.dr. Dan Claudiu Dănişor, în semn de preţuire a unei activităţi de avangardă prelungite. În 2007, Robert Wilson a primit şi titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC, ceea ce probează o priză a creaţiei sale dramaturgice la spaţiul cultural românesc. Un spaţiu pe care Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, îl găseşte mai mult decât compatibil cu cel occidental, dacă nu chiar în consonanţă cu o fericită definiţie a lui Alexandru Paleologu în cartea sa de eseuri „L’Occident est a l’Est” (2001). Optica intelectualului român adevărat, şi referirea îl vizează cu precădere pe Mircea Cornişteanu, presupune eliberarea de complexe şi conştiinţa absolută de sine. Poate că ceea ce ne rezervă domnia sa, după Festivalul Internaţional „Shakespeare”, prin punerea în scenă de marele regizor Robert Wilson a spectacolului „Rinocerii”, în zilele de 2,3 şi 4 iulie, se adresează unei elite, unei suprastructuri în sensul cel mai precis al cuvântului, care nu comandă mecanismele vieţii intelectuale eficiente, oficiale sau particulare. Însă dovedeşte că evadarea din provincialism este de mult o amintire. O primă observaţie: Mircea Cornişteanu explorează, mereu şi mereu, alte posibilităţi, alte relaţii, alte sfere. Refuză cu încăpăţânare lecţii şi bătăi condescendente pe umăr, observaţii suficiente şi critici neîntemeiate de la oricine, numai pentru că hazardul a făcut să se nască în Est şi nu în Vest. A doua observaţie, nedisociată de cea dintâi: dispoziţia virilă de reciprocitate spirituală afişată de Robert Wilson faţă de colaboratorii săi. Ceea ce ştim despre anvergura regizorală a acestuia ne îngăduie doar parcimonioase şi extrem de atente puncte de vedere. Într-o artă prin excelenţă colectivă, Robert Wilson are aerul unui solitar. E flatat de toată lumea, care are cât de cât legătură cu teatrul, uimită că sparge tiparele, neţinând cont de „sacralitatea operei dramatice”. Şocul provine din „insolenţa” că îi concurează pe Shakespeare sau Sofocle, adică vrea să spună şi altceva decât vor fi gândit aceştia. Detestă reverenţa umilă care celebrează o nemurire pietrificată a unei opere dramatice şi nu acordă acesteia decât rolul de „material de construcţie”, cum se exprima un exeget, din care se poate ridica o vilă, dar şi o colibă. Faptul că pentru regizorul american nu orice operă este intangibilă şi inclusiv „Rinocerii” lui Eugen Ionesco se pretează la o insolită adaptare, este expresia unei filosofii care face arta teatrală să trăiască. Aşteptând un mare spectacol sună a banal clişeu, însă faptul că un gigant de talia lui Robert Wilson nu ne priveşte distant, cu nefirească superioritate, exprimă recunoaşterea conştiinţei europene a culturii din această zonă a ţării, prin raportarea la criteriile şi scările de valori naţionale şi universale. În veacul acesta, provinciile culturale nu se mai judecă în funcţie de meridianul pe care există, ci după calitatea actului artistic. Şi noutăţile nu mai vin numai de la Paris sau Munchen, ci… şi de la Craiova. Care aspiră tot mai îndreptăţit la dobândirea statutului de Capitală Culturală Europeană.
