Tradiţii în judeţul Dolj la sărbătorile de iarnă

0
154

Calendarul popular specific perioadei de paisprezece zile, cuprinsă între 24 decembrie şi 8 ianuarie, este cel mai bogat în practici ceremoniale, unele dintre ele de o arhaicitate şi de o complexitate remarcabile. În întreg spaţiul românesc această perioadă, cuprinsă între Ajunul Crăciunului şi Sf. Ioan, înseamnă timpul colindelor, timpul mitic al Naşterii Domnului, încărcat cu semnificaţii rituale deosebite, dar şi al obiceiurilor tradiţionale dedicate tuturor acestor sărbători din preajma Crăciunului şi Anului Nou.

CRĂCIUNUL este un „praznic” împărătesc şi poate fi considerat cea dintâi sărbătoare specific creştină, dacă o raportăm la Paşti sau Rusalii, care sunt legate de vechi sărbători iudaice. Acestui moment al sărbătoririi Naşterii Domnului Iisus Hristos îi sunt dedicate foarte multe practici defalcate secvenţial după cum urmează: Colindatul în noaptea sau în ziua de Ajun şi, în unele localităţi, chiar în ziua de Crăciun („cu Moş Ajunul sau Colindeţi”), cu Steaua, cu „Vicleiul” (Vicleimul = teatru popular, o formă specială de colindat).

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Dolj, prin specialiştii săi, a „colindat” de-a lungul timpului toate satele şi comunele judeţului, în special în timpul desfăşurării acestor sărbători de iarnă, pentru a descoperi, a observa şi a înregistra practicile ceremoniale aşa cum se mai întâmplă ele în zilele noastre.

În urma descinderii echipelor de cercetare ale instituţiei noastre am aflat de la bătrânii satelor cum se petreceau aceste sărbători acum 50-70 de ani, la finalul povestirilor toţi, dar aproape toţi, încheind cu aceleaşi cuvinte: „Acum nu se mai întâmplă aşa!”. Dar, cum se mai întâmplă acum?

„Scormonitul în foc”

În unele localităţi, în Ajunul Crăciunului, se „vrăjeşte” la foc („scormonitul în foc”): oricare din casă, indiferent de vârstă sau sex, dă cu barda în foc şi zice: „ – Bună dimineaţa lui Ajun / Că-i mai bună a lui Crăciun / Într-un ceas bun!/ Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/ Cai încurători,/ Oameni lucrători… Să se facă bucatele: porumbul, grâul etc.”, apoi se scormoneşte în foc cu nuiaua; în alte locuri nimeni nu intră în casă fără să aducă o bucată de lemn sau un braţ de paie, strigă: „Pui, pui!…” şi le aruncă în foc, primind în schimb colaci, mere, nuci sau bani.

„Steaua” de la Melineşti

Tot în seara de Ajun se colindă cu „Steaua”. Cei care colindă sunt copiii. Aceşti colindători purtau şi poartă încă o „stea” confecţionată cu patru-opt coarne, cu un mâner, împodobită cu ciucuri şi hârtie colorată şi sfinţi pictaţi. Poartă căciuli înalte, împodobite, de asemenea, cu panglici colorate, iar cei care nu mânuiesc „Steaua” au în mână săbii de lemn sau ciomege pentru a se apăra de câini. Colindă la fereastră de cele mai multe ori sau sunt primiţi în case de gospodarii satelor. Primesc pentru urătură colaci, nuci, mere şi bani.

În zona de nord a judeţului Dolj, mai exact pe Valea Amaradiei, în comuna Melineşti, am descoperit cele mai numeroase variante de „cântece de Stea” (de fapt, aici, prin grija autorităţilor locale şi a directoarei Căminului Cultural Melineşti, doamna Luiza Vasiluţă, se şi organizează un Festival al Cântecelor de Stea, la care sunt invitate grupuri de colindători din satele limitrofe şi chiar din judeţul Gorj).

„Vicleiul” la Salcia – Argetoaia

În Ajunul Crăciunului, pe la lăsatul întunericului, pe uliţele satului Salcia, din comuna Argetoaia, este zarvă mare: se colindă cu „Steaua”, dar mai ales cu „Vicleiul”.

„Vicleiul” („Vicleimul”) constă într-o cutie mare, împodobită în fel şi chip, pe care o poartă doi flăcăi. În interiorul cutiei există o scenă unde, „la vedere”, sunt jucate, de către un alt flăcău, nişte „păpuşi” confecţionate din lemn şi cârpe colorate, care dau naştere la o serie de momente în care se prezintă diferite obiceiuri sau sunt satirizate diferite întâmplări din lumea satului.

Întregul alai este însoţit de muzică; aici, cântecele pe ritmul cărora sunt jucate „păpuşile” erau interpretate de obicei de Ceata lu’ Donică din Leordoasa, muzicant din tată-n fiu, pe numele adevărat Lică Constantin, agricultor, dar care a lucrat şi croitorie şi care din anul 1960 cânta şi la figorn, la fel cu alţi doi fraţi ai săi: unul tot la figorn, ca şi el, şi altul la “taiere”. Ceata lu’ Donică cuprindea trei figoarne, o tobă şi „taiere”, asta când cânta la înmormântări. Pentru „govie” (hora satului) cântau două fogoarne, o tobă, „taiere”, la care mai adăuga două „clanarete”. Pe vremea când cântau la nunţi, la aceste instrumente mai alipeau încă o tobă; trebuia formaţie mare, fiindcă se împărţeau: la mireasă se duceau trei muzicanţi, iar la nunta mare rămâneau patru. Duminica, când mergeau la biserică, la cununie, se împreunau toţi cei şapte, care cântau apoi reuniţi până luni seara, când se încheiau nunţile.

Pentru „Viclei”, lăutarii erau tocmiţi de flăcăi, cu mult înainte. Ştiau că au de mers din casă-n casă, până spre dimineaţă, cântând de fiecare dată cele şapte cântece care însoţeau jocul păpuşilor: „Crăiţele”, „Floricica”, „Lupul şi oaia”, „Caii”, „Ursul”, „Mortul”, „Cerşitoarea”.

Apoi „ziceau” două-trei hore ca la Salcia şi se încingea jocul în curtea colindată, prinzându-se în joc întregul alai care însoţea „Vicleiul” prin tot satul.

Nea’ Aurică Stănciulescu ne-a povestit cum era acum 70 de ani: «La 14 noiembrie, când se lăsa Postul de Crăciun, ne asociam patru flăcăi şi „arvuneam” fetele care să ne dea „păpuşi” pentru Viclei, dar şi pe lăutarii de la Argetoaia: Nicolae Figornistul cu cei doi băieţi ai săi.

Cu o săptămână înainte de Crăciun primeam păpuşile lucrate de fetele din sat, care se străduiau să le facă cât mai frumoase, le punem pe Viclei, iar în Ajunul Crăciunului, seara, plecam cu lăutarii după noi pe la fiecare casă, având grijă să nu ocolim gospodăriile fetelor care ne-au dat păpuşi şi unde trebuia să scoatem cât mai la vedere păpuşile lucrate de acestea, altfel era mare supărare!…

Fiind satul cu case multe, şi pentru a fi călcată fiecare casă, se alcătuiau mai multe cete de flăcăi.

Spre dimineaţă număram banii încasaţi: plăteam întâi lăutarii cu cât îi tocmisem, iar dacă mai rămâneau îi împărţeam între noi.

Dar nu pentru bani umblam cu Vicleiul, ci pentru fetele cărora „le dam tărcoale” şi pentru bucuria cu care întâmpinam această mare sărbătoare creştină. Mă bucur că obiceiul n-a pierit deşi, parcă, nu mai este ca pe vremea mea…».

Aceste mărturii ne trimit cu mult în urmă, făcându-ne să înţelegem lumea satului de-acum 50 de ani, dar ne şi îndeamnă să păstrăm şi să ducem mai departe tradiţiile, în special cele legate de Sărbătorile Naşterii Domnului.

Un astfel de „Viclei” am întâlnit şi la Cernăteşti, unde sufletul acestor sărbători de iarnă era învăţătorul Constantin Ştefan, care acum îi veghează „de sus” pe cei din Cernăteşti, îndemnându-i să ducă mai departe tradiţia…

„Pluguşorul”

Mult mai bine reprezentat în zona Doljului era colindatul de Anul Nou. Astfel, în ajunul Anului Nou şi, uneori, chiar în ziua de Anul Nou, feciorii satului împodobeau cu panglici colorate o pereche de boi pe care o înjugau la plug pocneau din bice şi sunau din clopoţei sau tălăngi; mergeau din curte în curte, pocneau din bice şi spuneau textul „Pluguşorului”, aruncând din când în când sămânţă de grâu sau de ovăz. Trăgeau chiar şi o brazdă cu plugul şi aruncau sămânţa pe brazdă.

Astăzi doar copiii mai merg cu „Pluguşorul”. Recuzita lor este constituită dintr-un plug miniatural făcut din scânduri de brad împodobit cu panglici sau hârtie colorată, condus de unul dintre copii, ceilalţi plesnind din bice şi sunând din clopoţei. Textul „Pluguşorului” este cel consacrat (cam acelaşi peste tot!), urătorii aruncând boabe de grâu sau de porumb înaintea gospodarilor în momentul în care aceştia ies ca să plătească colindatul.

„Sorcova”

După Îngroparea Anului Vechi, în dimineaţa Anului Nou (Sf. Vasile), grupuri de trei-patru copii pleacă la „sorcovit”, devreme. Înainte, „sorcova” era o ramură de pom împodobită cu arnici sau cu hârtie colorată. Astăzi ea este confecţionată – şi viu colorată – din hârtie sau alte materiale în fel şi fel de culori (de unde şi vorba „colorat ca o sorcovă!”).

Copiii sunt primiţi în casă şi fiecare membru al familiei este atins cu sorcova în timp ce este rostit un text simplu: „Sorcova, vesela, / Să trăiţi, să înfloriţi / Ca un măr, ca un păr, / Ca un fir de trandafir / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata…/ Tare ca fierul, / Iute ca oţelul… La anul şi la muţi ani!”. În schimbul acestor urări copiii primesc de obicei bani.

Colindatul cu „Capra”

Tot în ziua Anului Nou se mai performează şi în judeţul Dolj colindatul cu măşti, din care cel mai des întâlnit este colindatul cu „Capra”: copii mai mari (numai băieţi), unul dintre ei (cel mai iscusit) reprezentând zeitatea zoomorfă, substituită de masca frumos meşterită a caprei, împodobită cu panglici, ciucuri şi clopoţei, cu capul de lemn care clămpăne, vizitează fiecare casă, jucând capra în curte, în faţa casei.

Datul la grindă

O practică rituală aparte, care face legătura cu un alt tip de relaţii comunitare, respectiv de rudenie, este datul la grindă: în ziua de Anul Nou, părinţii duc copiii la moaşă (în unele localităţi merge moaşa la nepoţi). Moaşa aşează pe capul copilului un colac legat cu fir roşu, în care se înfig trei monede, şi peste care se pun diferite daruri şi o sorcovă; îl ridică pe cel mic, pe pragul uşii, cu faţa către răsărit, de trei ori în sus („până la grindă”), urându-i: „La anul şi la mulţi ani / Să ne trăiască nepotul (a)”. La rândul său, moaşa primeşte plocon şi, apoi, sărbătoresc trei zile şi trei nopţi.

„Botezatul cailor” la Moţăţei şi Băileşti

Pe 6 ianuarie se serbează Boboteaza, când se slujeşte în biserică agheasma mare; fiecare creştin aduce acasă această apă sfinţită pentru binele omului şi al casei sale, stropind cu ea prin gospodărie pentru alungarea duhurilor rele, apoi pasările şi animalele pentru spor şi pomii pentru rod bogat.

În unele localităţi, cum ar fi Moţăţei sau Băileşti, localnicii aduc la biserică şi caii frumos ţesălaţi şi împodobiţi cu panglici şi ciucuri coloraţi, care, după slujba din lăcaşul cult, împreună cu stăpânii lor, sunt stropiţi cu agheasmă de preot (obiceiul este cunoscut sub numele de „botezatul cailor”); după ce au fost „botezaţi” este organizată câte o întrecere hipică, în felul acesta este demonstrat felul în care animalul a fost îngrijit pe timpul iernii.

Păzitul ritual al fântânilor

În noaptea de 6 spre 7 ianuarie, noaptea de Bobotează spre Sf. Ioan, în satele din sudul zonei etnografice Dolj se mai păstrează obiceiul păzitului fântânilor, obicei de peste an, cu dată fixă. Acesta se practică în localităţile Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Maglavit, Unirea (Risipiţi), Ciupercenii Noi, Galiciuica, Caraula.

Înainte vreme, la păzitul fântânilor luau parte numai tinerii între 16-20 ani. Acum participă copii, tineri şi bătrâni. De ceva vreme au început să participe şi femeile.

Începând din după amiaza zilei de 6 ianuarie (Boboteaza), fântânile de pe orice uliţă erau împodobite cu papură, stuf, crengi, peşchire, velinţe, chilimuri. Se aduceau paie, stuf, lemne pentru foc, frigări pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului; fântâna era păzită toată noaptea pentru a nu veni cineva „să spurce” apa. „Spurcatul” apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pleavă constituia proba la care bătrânii satelor îi supuneau pe cei tineri.

Toată noaptea, lângă fântâni se făcea un foc mare, se fierbea ţuică, se frigeau carnea şi cârnaţii aduşi de fiecare flăcău; acolo unde mai ştia cineva să cânte se auzea câte un caval, fluier sau cimpoi, iar flăcăii încingeau hora în jurul focului şi al fântânii. Acum obiceiul se mai practică, dar nu mai are amploarea de altădată. Cântatul din fluier, caval sau cimpoi se mai aude rareori; locul lui a fost luat de muzica de tot felul, dată la maximum… La fel şi jocul tradiţional, specific satelor din zona Dunării…

Cei surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se mânjea faţa cu funingine, li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în mână sau alte pedepse. Uneori, pentru mai multă siguranţă, fântânile erau ferecate. Dacă totuşi fântâna era „spurcată” de vreun bătrân care reuşea să se furişeze, tinerii trebuiau să o cureţe până la „ziuă” pentru ca dimineaţa apa să fie curată; în zorii zilei de 7 ianuarie, adică de Sf. Ioan, tinerii se împărţeau în grupuri, luau apă curată din fântânile păzite peste noapte şi plecau pe uliţele satului cu „Iordănitul”.

„Iordănitul” la Ghindeni

Cu găletuşe pline cu apă luată din fântânile păzite, amestecată cu agheasmă şi un smoc de busuioc, tinerii care au păzit fântânile pornesc pe la casele gospodarilor, în primul rând pe la cei care poartă numele de Ion sau Ioana, cu derivatele lui, apoi din casă în casă, toarnă de trei ori apă în mână la fiecare membru al familiei vizitate pentru a se spăla pe faţă. Cu smocul de busuioc îi stropesc pe toţi urându-le: „ Să trăiască Sf. Ion! Să fiţi sănătoşi! S-aveţi un an bogat! La mulţi ani!”. Dacă gazda doreşte, „iordănitorii” stropesc şi animalele şi păsările pentru spor, dar şi pomii pentru rod bogat în anul care tocmai a început. Pentru aceste urări gospodarii îi răsplătesc pe „iordănitori” cu cozonac, vin, cârnaţi sau bani.

În comuna Ghindeni specialiştii CJCPCT Dolj au descoperit un obicei de Sf. Ioan cu totul aparte, un „iordănit” singular în zona noastră de competenţe: tineri îmbrăcaţi în costume populare completate cu panglici multicolore, echipaţi cu ciomege frumos împodobite (precum căluşarii la Rusalii), însoţiţi de lăutari (mai nou, dotaţi cu staţie de amplificare instalată pe un autoturism), merg la fiecare familie care are fete de măritat. Aici sunt aşteptaţi cu o pâine coaptă în ţest sau cuptor, un cârnat şi o sticlă cu vin. Se încinge o horă în curtea fetei, în care de prind toţi cei de faţă, iar fata joacă în această horă pâinea pe care este aşezat cârnatul şi sticla cu vin, după care le dăruieşte vătafului cetei de „iordănitori”. La finalul jocului, tinerii o invită pe fată, dimpreună cu familia ei, să ia parte la hora satului ce se va desfăşura în centrul comunei. După ce sunt vizitate toate fetele de măritat, „iordănitorii” fac focul pe care vor frige cârnaţii adunaţi, vor fierbe vinul şi, împreună cu pâinea, le vor împărţi tuturor participanţilor la hora satului, horă care se întinde până târziu în noapte…

„Bradurile” de Sf. Ioan la Ciupercenii Noi

Un alt obicei care se petrece doar la Ciupercenii Noi în dimineaţa zilei de Sf. Ioan, pe lângă „Iordănit”, îl constituie „Bradurile” frumos împodobite (de fapt, crengi de pom), pe care familiile celor morţi, care s-au numit Ion, Ioana, le duc dimineaţa devreme la cimitir, la mormintele celor pomeniţi, le aşează lângă crucile acestora, aprind lumânări şi dau pomană în amintirea lor.

„Mersul cu urâţii” la Caraula

Sărbătorile de iarnă, odată cu Sf. Ioan se încheie în majoritatea satelor şi comunelor judeţului Dolj. Numai la Caraula, „mersul cu urâţii” va finaliza sărbătorile pe data de 8 ianuarie, când, prin această localitate „mascaţi” împreună cu lăutarii satului merg pe la casele oamenilor spre a alunga spiritele rele întru ferirea de rău pe întregul an a familiilor vizitate. În această zi tinerii care au păzit fântânile şi au mers apoi cu Iordănitul se îmbracă în nişte costume speciale, iar pe cap îşi pun fel şi fel de măşti, se deghizează în aşa fel încât să nu fie recunoscuţi, se fac „urâţi” şi pleacă din casă în casă, alungând spiritele rele şi speriindu-i pe cei mici. De fapt, încercând să le dea o lecţie de curaj, pentru că cei curajoşi se lasă prinşi de „urâţi”, luaţi în braţe, încercând să ghicească cine se ascunde sub mască. Într-o veselie generală, muzica începe să cânte, se întinde hora în curte, iar gazda îi cinsteşte cu bucate şi vin, bucuroasă că a scăpat de duhurile rele.

***

Toate sărbătorile de iarnă, aşa cum se mai întâmplă şi astăzi, reprezintă un prilej de reîntâlnire a celor plecaţi din sat cu cei dragi, aceştia revenind special pentru a fi părtaşi la astfel de manifestări.

Este şi acesta un semn că tradiţiile noastre, atâtea câte au mai rezistat, vor dăinui peste ani, indiferent de intenţiile de globalizare, aceste tradiţii fiind ale noastre, ale românilor.

Prof. Nicolae Dumitru, director al CJCPCT Dolj