Un punct de vedere al istoricului Lucian Boia!

0
78

Târgul de carte – Gaudeamus – ajuns la un sfert de secol de când există, organizat la Romexpo, prin ediţia din acest an a coincis cu celebrarea Centenarului Marii Uniri. Bineînţeles, în context, între cărţile bine vândute s-a aflat şi volumul cel mai recent al istoricului Lucian Boia, dedicat evenimentului pe care îl celebrăm „De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi” (Ed. Humanitas – 2018). Istoricul Lucian Boia, contestat de nu puţini congeneri, pentru ambiguităţile sale, inclusiv de Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, care i-a reproşat că nu ştie să citească un document în latină, slavonă sau greacă, extrem de prolific şi bine vândut în străinătate, ceea ce contează, nu excelează prin revelaţii în urma scormonirii arhivelor, în schimb narează agreabil şi probează o logică interesantă. În ultima sa carte „De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi”, Lucian Boia se arată agasat tocmai de insistenţa asupra Centenarului Marii Uniri, cu efectul său colateral: deprecierea considerabilă a Unirii principatelor de la 1859 – eveniment fondator – trecut într-un registru minor sub denumirea de „Mica Unire”. În opinia sa, unirea fundamentală, prin care s-a făurit statul român nu s-a petrecut în 1918 ci la 1859. Dacă nu ar fi existat Unirea principatelor este greu de imaginat că s-ar fi putut înfăptui, mai târziu, România Mare în jurul unui nucleu teritorial. Raţionamentul e corect, din punct de vedere logic. În 1918 s-a completat – întregit – statul român, nu s-a creat: provinciile alipite, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, au intrat pur şi simplu în cadrul instituţional-administrativ al vechiului regat. Constituţia României Mari din 1923 prelua, cu unele modificări, neesenţiale, textul Constituţiei României „mici” din 1866. De aici şi menţinerea sistemului politico-administrativ centralizat, cu proeminenţa clară a Bucureştiului, nu întru totul pe placul românilor din provinciile alipite, revenite la ţara mamă. Crearea României Mari nu a presupus doar unirea Transilvaniei la 1 decembrie 1918, data Marii Adunări a românilor de la Alba Iulia, ci şi a Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918) şi Bucovinei (15/18 noiembrie 1918) şi acestea adăugate ceva mai devreme, unificărilor precedente: Muntenia şi Moldova (1859), Dobrogea (1878). Reproşând tipare unice, rigide şi obligatorii în interpretarea istoriei, Lucian Boia face trimitere la istoricul american, Keith Hitchins, „Scurtă istorie a României” (Ed. Polirom – 2015), dar acceptă că românii au avut fără îndoială meritul lor şi istoria i-a ajutat. Au avut noroc, şi nu o singură dată, ci de câteva ori la rând. În termeni de „construcţie naţională” statul român poate fi considerat un succes, mai ales dacă privin de jur-împrejur. Dintre ţările „moştenitoare” ale defunctelor imperii, România a rezistat cel mai bine la proba timpului. Că românii nu au ştiut ce să facă cu acest impresionant succes istoric, este altceva. Sigur că raţionamentul lui Lucian Boia se opreşte pe undeva, premeditat, pentru a nu pomeni cumva numele lui… Petru Groza, cu merite indiscutabile, în realipirea Transilvaniei după cel de-al doilea război mondial, într-un context care nu ne era favorabil. De acord că trebuie să sărbătorim drumul unei normalităţi europene, dar tot de acord, că multe adevăruri – din raţiuni ideologice – sunt ocultate.