Aşa cum am mai scris în acest loc, pe 4 decembrie, deci cu doar câteva zile înaintea scrutinului pentru un nou parlament în România, în Italia se va desfăşura un referendum pe care cei mai mulţi, politicieni, analişti dar şi oameni de rând, îl consideră o premieră în istoria postbelică a ţării. Şi această apreciere e legată de caracterul constituţional, un fel de plebiscit, de vreme ce textul Cărţii fundamentale adoptate în îndepărtatul 1948, într-un larg acord cu principalele forţe politice acuzând dezastrul unui război ce avea să se resimtă cel puţin un deceniu, n-a mai cunoscut tentative de schimbare substanţială.
Dezbaterea s-a aprins mult peste limite, mai ales în rândul formaţiunilor politice, în confruntările lor de nivel strict electoral, dar, ciudat, chiar în interiorul unora dintre ele, îndeosebi în cea a PD-ului condus acum de premierul în exerciţiu, Matteo Renzi. Pe scurt, sunt propuse câteva reforme constituţionale, însă ceea ce mi s-a părut oarecum interesant într-o dispută ce-a făcut valuri la noi şi, în mod straniu, s-a lăsat şi cu nişte speţe judiciare la adresa unui fost ministru de pe vremea campaniei electorale de-acum doi ani câştigate de Klaus Johannis, este aspectul votului diasporei. La noi, cum ştie, s-a acuzat lipsa de respect pentru cetăţenii cu drept de vot din străinătate şi, s-a conchis, apoi, că victoria a fost tranşată de votul diasporei.
Iată că într-o ţară europeană – şi nu una oarecare, Italia – s-a conturat deja o poziţie diametral opusă. Mişcarea în favoarea votului negativ, sub genericul NU, condusă în general de partidele de opoziţie cărora li s-au alăturat şi adversarii din interiorul propriei formaţiuni d le guvernare, a anunţat alaltăieri o iniţiativă curioasă, în datele ei generice, dar diametral opusă dezbaterii de la noi care încă e departe de a se fi încheiat.
Liderii acestei mişcări au anunţat că dacă va învinge votul pozitiv, adică DA, în contul voturilor venite din diaspora, vor contesta rezultatul, atât la forul electoral cât şi, ulterior, la Curtea Constituţională.
Iar motivaţia lor e una, şi ea, oarecum pe dos faţă de cazuistica de la noi. Ei spun, pe de o parte, că cei peste 1,5 milioane deja înscrişi pe liste, n-ar fi tocmai pregătiţi să decidă soarta Ţării, iar pe de altă parte – încă şi mai ciudat – ei ar fi manipulaţi.
De cine? Greu de spus. De guvernanţii care, orice s-ar spune, n-au avut cum să intervină în formarea unor opinii la milioane de italieni care trăiesc de decenii în lume şi care, fireşte, marea majoritate se află cu afaceri şi sunt specialişti competitivi în ramuri de vârf ale ştiinţei şi ale economiei?
Oricum ar sta lucrurile, iată cum percepţiile se schimbă de la o ţară la alta, deşi unicul criteriu, eminamente politic, este cel al unor interese care nu surclasează totdeauna culisele unor jocuri de o singularitate cel puţin suspectă. Dacă nu chiar mai mult.
