O poveste după care te doare capul

0
330

Toată tevatura legată de „cazul Robert Turcescu, ofiţer acoperit”, ţine până la urmă de o sminteală generală, dacă nu de o formă de schizofrenie la care asistăm perplecşi. Cel puţin aparent, cazul Robert Turceascu este unul de psihologie, de eşec, ale cărui motivaţii sunt, dacă ne putem exprima astfel, abisale, adică se pierd în negura subconştientului. Robert Turcescu realiza o emisiune de televiziune cu audienţe notabile, pledând cum găsea de cuviinţă. Partizanatul său, uneori excesiv, străin de orice echidistanţă perversă sau compromis, nu crea dificultăţi nimănui, la îndemână fiind… telecomanda. Într-o seară, Robert Turcescu se hotărăşte să abjure, să se autodenunţe că a fost ofiţer acoperit, cu gradul de locotenent-colonel, afirmând patetic, cu o voce tremurată – invocând numele Domnului – că „eram în faţa voastră un nimeni, un ins care vă minţea”. Dacă în felul acesta campania electorală intră în faza victimelor colaterale sau totul nu este decât un preambul la un alt episod politic, mult mai important, rămâne de văzut. Lucrurile sunt într-adevăr complicate şi răspunsurile gata făcute nu conving. Ce să înţelegem? Că a fost obligat Robert Turcescu să lucreze împotriva convingerilor intime? Incomodă postură pentru un moderator deloc lipsit de har, „un înger al justei opinii, un om de convingere”. Turmentaţi de atâta perplexitate, avem sentimentul unui moment personal precar regizat, deşi iată ce scria Marian Nazat, avocat de bună calitate, fost procuror, autor al mai multor cărţi, în „România de-a-ndoaselea” (Ed. Humanitas, 2005, pag. 22-23): „Răsfoiesc «Academia Caţavencu» şi de pe o pagină întreagă şi neagră mă priveşte sfredelitor Robert Turcescu. E o încruntare studiată, forţată, individul vrea să pară altfel decât în realitate, vrea să impună imaginea durului, a necruţătorului. Nu-l prinde deloc masca de cremene, iar poza îmi aminteşte mai degrabă de personajele frivol întunecate din filmele indiene. Tipul merge pân’ la capăt, nesfiindu-se să-şi mărturisească trecutul penal, ca pe o carte de vizită câştigătoare şi impresionantă, decisivă. «La zece ani fură ceasurile de presiune dintr-o locomotivă. Înainte de majorat conduce până în Bulgaria fără carnet. La 19 ani e reţinut pentru tulburarea liniştii publice». Cu aşa cazier judiciar, Robert a ajuns doar redactor-şef, deşi biografia infracţională îi dădea dreptul cel puţin la un post de… consilier guvernamental sau chiar ministru”. Fireşte, Marian Nazat n-avea de unde să ştie că Robert Turcescu se antrena… pentru sinceritatea de mai târziu. Într-o activitate unde accederea sa pesemne n-a mai avut nevoie, după toate aparenţele, de CV-ul autentic. Evadase din anonimatul cotidian de mai multă vreme. Într-un târziu, după multă vreme petrecută în arena curajului civic, s-a dorit sincer şi lucid. Parchetul General verifică acum spovedania sa. Neînţelegând exact resorturile întregului său demers, orice anatemă pare riscantă. Robert Turcescu era totuşi o vedetă de televiziune.