Moralizatorul îndoielnic

Eseistul şi filosoful Andrei Pleşu îl ceartă, aidoma unui pedagog de internat, pe marele actor Radu Beligan, pentru că-şi „investeşte imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu, de un gust îndoielnic”, desfăşurat pe „stadionul de tip coreean”. Poate… nord-coreean, că s-ar putea înţelege şi altceva, Seulul nefiind tot una cu Phenianul şi un fost ministru de Externe, fie el şi uitat, trebuie să ştie asta. Dar, în fine, neprecizarea respectivă e un mizilic pe lângă reproşul autoritar făcut marelui actor, acum nonagenar, pentru că şi-a legat numele „de un caraghios”. „Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil”, ne mai spune biograful îngerimii. Pentru Andrei Pleşu, moralizatorul neamului, premierul Victor Ponta, candidat la alegerile prezidenţiale, este „un caraghios”, iar pe Radu Beligan „ceva inexplicabil îl atrăgea în sfera puterii, oricât de pătată era ea înainte de 1989”. Şi lecţia moralizatoare continuă. Pedagogul se arată indignat. Probabil n-apucase încă ştirea cu autodenunţul lui Robert Turcescu şi delirul mistico-teatral al acestuia, căruia îi dedicase „un cuvânt însoţitor”, parfum, la o culegere de tablete apărute în „Dilema” şi „Dilema Veche”, intitulată „Dans de Bragadiru” (Ed. Polirom, 2004), a acestuia. Cităm, fiindcă se merită: „(…)Complexitatea lui vag tenebroasă lasă loc pentru cordialitate şi surâs. Fiind încă tânăr, e pândit de toate capcanele notorietăţii şi ale unei hiperactivităţi erodante. Dar îmi inspiră încredere şi o senzaţie tonică de echilibru. Pariez fără ezitare pe cursa lui”. Chiar se merita, fiindcă „reuşea să aibă convingeri, fără să cadă în partizanat”, cum ne asigura Andrei Pleşu, care vedea în el un „profesionist pur sânge”. De regulă, biograful îngerimii investeşte numai după o „îndelungată cumpătare” şi cine i-a citit cărţile în anii din urmă s-a convins de acest lucru. O întrebare între atâtea altele, totuşi, stăruie: cum s-ar fi simţit, de pildă, Andrei Pleşu, dacă în 2005, când l-a lucrat cu voioşie nedisimulată, consilier prezidenţial fiind, pe marele scriitor Augustin Buzura de la conducerea ICR, pentru a-l propti pe amicul său Roman Patapievici, actorul de mare ţinută, chiar şi morală, Radu Beligan, şi-ar fi exprimat… consternarea, altminteri justificată. Să nu punem punct şi să mai oferim o mostră de îndoielnic comportament civic al „marelui” moralizator, autorul „Minimei moralia”. În „Chipuri şi măşti ale tranziţiei” (Ed. Humanitas, 1996), Andrei Pleşu relua o scrisoare dură, din „Dilema”, adresată lui Alexandru Paleologu care, ambasador la Paris fiind, imediat după Revoluţie, numit de Ion Iliescu, se intitula „ambasadorul golanilor”. „A lua salariu de la Guvern, declarându-te reprezentantul unei mişcări antiguvernamentale – iată, într-adevăr, o dilemă de toată frumuseţea. N-ai fi putut ieşi din ea decât prin demisie”. Corectă evaluare. „Falnică” rămâne şi consecvenţa în atitudinea… moralizatoare, nişte ani mai târziu („Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete” – Memento Alexandru Paleologu, – Ed. Humanitas, 2011). „(…) Dar Alecu, în ambianţa românească de azi, e o instanţă la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decât în subsidiar, în treacăt sau mai bine deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers, pe care dacă îl uităm pierdem cei şapte ani de-acasă, ai bunei cuviinţe intelectuale (…) De aceea îl iubesc pe conu’ Alecu! E ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă. În rest, vorba lui Alecu Russo: «Dumnezeu să ierte trecutul»”. Şi prezentul, am adăuga noi.