În căutarea verigii lipsă

0
74

E aproape riscant, ba chiar amendabil, gestul de a mai gândi cu propria minte succesiunea de spectacole de pe sc ena politică c u scopul unei evaluări la rece, adică în numele acelui interes general al naţiei aclamat dar compromis şi sufocat în forfota unor mobilizări exorbitante de mulţimi. Ivit din sordide elanuri de mărire pe culoarele iniţial clandestine ale exercitării Puterii, drumul spre o glorie visată îşi asociază un larg evantai de oportunisme, cu tot alaiul de sinecuri pe care numai jocul linguşelilor dezolante îl fac e produc tiv.

Sâmbătă, pe cea mai mare arenă sportivă a ţării, s-a consumat unul din episoadele voit… exemplare ale agendei politice româneşti actuale. Câteva zeci de mii (matematica unor cifre precise e jenantă în context!) de participanţi mobilizaţi şi aduşi din toată ţara au asistat la un act, în esenţă, politic, asumând riscul, de prea puţini înregistrat ori semnalat, de a-şi compromite adevărata substanţă şi adevăratul resort. Ştiu, tradiţia „băilor de mulţime” surclasează chiar şi vârsta democraţiilor moderne. La fel de adevărat, verificabil istoric, este  şi ispita mizei seducerii – cu şi fără concursul carismei – mulţimilor cu armele unei retorici împrumutate unei pledoarii avocăţeşti, structurate pe slogane cu un presupus grad mobilizator, ignorându-se, fie cu abilitate, fie din neştiinţă, alternativa ipotezei manipulării cu o iminentă şi logică scadenţă într-un viitor mai mult ori mai puţin îndepărtat.

Spre a nu fiu înţeles greşit, n-am adversităţi faţă de premierul Ponta şi de alianţa care-i susţine candidatura, după cum nici prejudecăţi faţă de Klaus Johannis, căruia nu-i pot nega dreptul la candidatură, fie şi ca exponent, cam scos din pălărie, al unei coaliţii înjghebate contra-naturii, pe sub masă, nu în numele vreunui program „salvator” pentru Ţară ci al unor orgolii ce nu depăşesc ţarcul unei caste. Mă tem însă că,în chiar s upradimensionarea „de masă” a unui miting cu multe şi expuse exhibiţii teatrale, aşa cum s-a întâmplat sâmbătă, pe Arena Naţională, scapă obligatelor filtre de auto-control şi altor majore riscuri, cum ar fi cel al unei excesive personalizări a campaniei căreia îi sunt sustrase obiective programatice pe care nicio promisiune lozincardă nu le poate substitui.

Mai există şi un alt risc, mult mai periculos, insidios, acoperit de patosul scandat ca principiu în sine asigurator al victoriei: am în vedere perspectiva, deja în funcţiune, a parcelării electoratului – şi, prin el, a populaţiei – în serii de mulţimi antagoniste. Recuzabil ori nu, dar indiferent de schizoidia mediatică dispusă deja în nătângul dualism pro şi contra, spectrul activ în România de azi pare a resuscita ceva din cadavrul „neînhumat” al hulitei lupte de clasă.

Se ignoră, în forfota luptei pentru Putere, ,un element pe care clasa noastră politică l-a scos definitiv din uz: modestia şi, aş cuteza să afirm, un minim semn de umilinţă, în sensul acelei pietăţi din patrimoniul comportamental creştin. Fiindcă, supralicitarea în exces a unei gândiri, a unei categorii sociale, a unui program şi a unui lider (oricare ar fi acesta din urmă) îşi alocă riscul percepţiei de tip eroziv, cu atât mai grav cu cât va lucra, ca un dăunător ascuns, nesesizat, ignorat, la baza proiectului transformat, cu o râvnă exagerată, într-o bătălie în termeni de care pe care, rivalizând cu un război de salvare a Lumii de la o catastrofă extraterestră.

Nu neg, excesele sunt de toate părţile. Iar acuzele – de „ceauşism” ori de „nord-coreanism”, cu inserţiuni „faraonice” – diseminate în spaţiul virtual de către „cealaltă” parte, cu o lipsă de măsură de o gratuitate feroce nu fac altceva decât să ne indice nivelul de debandadă în care s-a ajuns.

Disputată în astfel de condiţii, în diforme spectacole gen Commedia dell’arte, campania prezidenţială deja declanşată se dovedeşte, mă tem, un nou şi un altfel de ţintar jucat pe trupul suferind al ţării.

O chemare la ordine ar fi, în opinia mea, lozul ce va conduc e spre victorie, cu condiţia asumării unui ton mai aşezat şi al unui plus de pietate – şi de modestie – de care alegătorul are o nevoie acută, ca minim punc t de se regăsi pe sine în cei ce pretindsă-l reprezinte.