După cinci luni de represiuni sângeroase, în vuiet de tancuri şi mitraliere, cinci luni în care s-au înregistrat peste 2.000 de morţi, democraţiile occidentale nu mai pot rămâne impasibile şi, deja, clamează imperativ plecarea preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad. În timp ce Înaltul comisar ONU pentru drepturile omului, Navy Pillay, a declarat, vineri, că există dovezi „de crime împotriva umanităţii” şi a cerut Consiliului de Securitate al ONU sesizarea justiţiei internaţionale, Bashar al-Assad afirmă că în Siria există „o comisie de anchetă independentă”. Tot el a anunţat, într-un interviu la televiziunea de stat, organizarea de alegeri locale în luna decembrie şi alegeri legislative cel târziu în luna februarie 2012. Joi, 18 august 2011, Barack Obama, succedat de Nicolas Sarkozy, David Cameron şi Angela Merkel, au afirmat acelaşi lucru: al-Assad şi-a pierdut orice legitimitate şi trebuie să plece. Pe parcursul celor cinci luni, imaginile televizate cu morţi, răniţi şi torturaţi au oferit probe de nezdruncinat ale unei furii oarbe ale puterii de la Damasc, imposibil de atenuat prin strigătele curajoase şi paşnice ale opoziţiei. Occidentul a ezitat mult timp, prea mult, pentru a cere schimbarea regimului. Este adevărat, manifestanţii n-au cerut niciodată intervenţia armatei exterioare. Un asemenea scenariu n-a fost pe ordinea de zi. Dar sirienii aveau dreptul să aştepte ca ONU să invoce principiul „responsabilităţii protejării”, pentru a preveni cele mai grave atrocităţi, sau a solicita intervenţia Curţii Penale Internaţionale la crimele unei dictaturi sângeroase. Motivele lentorii diplomatice sunt cunoscute. Se ştie că orice decizie a Consiliului de Securitate poate fi blocată de Rusia, iar Moscova a deviat precedentul libian, pentru a rămâne, prin calcule geo-politice, indiferentă la încălcarea drepturilor omului. Reticenţele „emergenţilor” din grupul India-Brazilia-Africa de Sud n-au mai constituit o surpriză: acest grup de ţări a vrut să creadă în promisiunile de reformă lansate de liderul sirian. Dar când ţările din regiune, în frunte cu Arabia Saudită şi Turcia, concluzionează că nimic bun nu mai este de aşteptat de la al-Assad, încercările de mediere nu mai au rost. Mulţi s-au temut de prăbuşirea „casei Assad”, pe motiv că ar putea deschide o cutie a Pandorei în Orientul Mijlociu. Înainte de a înţelege contrariul: că stabilitatea regională este ameninţată prin menţinerea la putere a unui lider capabil de orice violenţă. Deocamdată, nimic nu este câştigat. Presiunea Occidentului asupra unei puteri, susţinute de un aparat represiv, bine pregătit, este limitată. Diplomaţia internaţională nu ar trebui abandonată. Europenii cumpără 95% din petrolul exportat de Siria şi ar trebui să renunţe la tranzacţiile financiare şi economice care menţin regimul Assad la putere. Căderea acestuia este apropiată, după toate semnalele, însă agonia mai poate permite înregistrarea de victime.
