Nici jurnalismul nu mai e ce-a fost. E un fapt care ne intrigă şi ne instigă ceas de ceas, chiar şi atunci când, sub spectrul unei seducţii mai mult ori mai puţin vinovate, nici nu ne mai dăm seama. Şi nu mă refer în cazul de faţă la mulţimile de dependenţi de micul ecran, cu sutele sale reţele şi studiouri, cu identităţi atât de diverse a căror unică miză este audienţa cu orice preţ, dincolo de orice valori morale ori civice, cu un gust acrit al ludicului ce-ar trebui să oripileze măcar câteva conştiinţe ce nu şi-au pierdut un rest de respect faţă de un set de valori ale tradiţiei pe cale de disoluţie.
Mai există însă, din fericire, câţiva supravieţuitori ai jurnalismului de principii, veritabili aventurieri prin oceanul de evenimente, dramatice şi tragice, ce-au marcat ultimii mai bine de cincizeci de ani şi cărora ei, aproape singuri, le-au devenit şi le-au rămas martori şi mărturisitori.
De curând, unul dintre ei, italianul Eugenio Scalfari, a fost recent omagiat, într-o faimoasă sală a unui teatru din Roma, la cei 90 de ani ai săi, pe care şi-i menţine şi şi-i consolidează, cum altfel decât prin a continua să-şi facă meseria. Îşi onorează o rubrică săptămânală în „L’Espresso”, publicaţie pe care a gândit-o, fondat-o şi onorat-o în cele patru decenii de la apariţia primului număr.
Ceea ce m-a surprins, constant, la acest imens jurnalist şi scriitor, printre altele pasionat şi irecuperabil cititor dedicând lecturii unele dintre cele mai captivante pagini ale intervenţiilor sale, îndeosebi, cele cu caracter memorialistic, a fost – şi a rămas – luciditatea, dublată de o onestitate care, astăzi, nu mai are niciun preţ.
L-am revăzut, recent, într-un amplu interviu-destăinuire, un fel de memento al unei vieţi, exemplare, închinate acestei profesiuni pe cât de ingrate pe atât de modelatoare de conştiinţe. Mai ales, civice. Lucru care se uită cel mai uşor în rândul generaţiilor mai noi de gazetari repede seduşi de zeiţa mondenităţii, anonimă dacă nu chiar inexistentă în Olimpul mediatic al tradiţiei.
Una dintre ultimele sale isprăvi editoriale – ale lui Eugenio Scalfari – este o carte de dialoguri (nu de interviu, cum a ţinut în repetate rânduri să distingă) cu nimeni altul decât cu Papa Francisc. Nonogenarul jurnalist este un… necredincios declarat; şi justificat în repetate mărturii ce s-au dorit şi s-au dovedit clarificatoare. Este, mai aproape de convingerile sale, un… laic, cu precizarea, a sa, că termenul e mult mai complicat decât suntem tentaţi să acceptăm: laic, după opinia sa, e oricine care nu are investiţia sacerdotală, cu alte cuvinte nu este un preot. Există, astfel, laici credincioşi şi laici necredincioşi, ceea ce n-ar trebui să compromită un dialog, considerat mereu fertil, asupra sensului condiţiei umane de ieri şi dintotdeauna.
Cartea de conversaţii, cu titlul Dialogo tra credenti e non credenti (Convorbire între credincioşi şi necredincioşi), apărută în 2012 şi, în următorul an, distinsă cu Premiul European al Cărţii, are, la rândul ei, o poveste, ca mai toate cărţile acestui longeviv şi excepţional slujitor al jurnalismului. A început – mărturiseşte autorul – cu scrisori pe care le-a adresat Suveranului Pontif, fără a avea convingerea unor răspunsuri altele decât cele obişnuite unei astfel de operaţii: scurte şi neproblematice. Surpriza însă s-a dovedit imensă: nu doar scrisori-răspunsuri detaliate şi la obiect, chiar dacă în spiritul unui spirit ecleziastic asumat, ci şi puncte de vedere cu totul insolite în arealul catolicismului şi al tradiţiei Vaticanului în general. Un Vatican pe care Scalfari pretindea că-l cunoscuse, având o bogată bibliografie de jurnalism… papal.
Până la urmă, totul, în această carte excepţională se reduce la două probleme de o gravitate substanţială cu atât mai demnă de a fi evocată acum, în momentul post-pascal, marcat, ca de obicei, de mult formalism şi de multă conivenţă. Întâi de toate, sursa răului, o obsesie mai ales a necredincioşilor: de ce Dumnezeu permite răul din moment ce e creatorul şi Părintele fiinţei umane? Papa răspunde cu o luciditate care-şi subjugă interlocutorul: Dumnezeu a creat binele, omul e cel care cauzează răul.
Cea de-a doua insidie ce-l surprinde pe bătrânul jurnalist este ceea ce el consideră a fi resortul revoluţiei întreprinse de Papa Francisc: acesta îi răspunde într-o scrisoare că, de fapt, el nu se consideră… catolic. El e vicarul lui Christos, nu al lui Dumnezei, ci al Fiului Său, care este, prin Sfânta Treime, tot Dumnezeu. Prin Christos, Papa se autoprezintă… creştin. Punct. Iar Eugenio Scalfari nu se poate abţine să distingă că, în disputa dintre diverse credinţe, cea creştină, în această revoluţionară accepţie a Papei Francisc, este cumva unică. Fiindcă atât cea evreiască cât şi cea musulmană, sunt legate organic de un Dumnezeu absolut, fără păcat, un Mesia care, oricât de paradoxal ar părea,este prin definiţie încă aşteptat. E, cum se spune, pe cale. Christos a coborât pe pământ şi şi-a asumat păcatele oamenilor. E o lecţie, aceasta, ivită din confruntarea a două spirite atât de diferite, de care ar trebui să ne împărtăşim.
