Alegerile legislative de la 4 martie a.c., din Italia, se anunţă incerte. Cu o lună şi jumătate, înaintea lor, Silvio Berlusconi (81 de ani) apare la televiziunile imperiului său, la toate orele din zi şi din noapte. Joia trecută, întrebat asupra vârstei a spus că „se simte ca un tânăr”. Condamnat pentru fraudă fiscală – cauza ineligibilităţii sale şi excluderii din Senat în 2013 – fostul preşedinte al Consiliului de miniştrii, nu va putea fi prezent în alegeri. Dar cu toate acestea, numele său va figura pe buletinele de vot, sloganul adoptat de partidul său „Forza Italia” fiind „Berlusconi – preşedinte”. Ca de fiecare dată, de la intrarea în politică în 1994, el va candida alături de post-fascişti, grupurile Fratelli d’Italia sub conducerea lui Giorgia Meloni şi Liga de Nord, sub conducerea lui Matteo Salvini. 34% din electoratul italian este indecis şi Matteo Renzi crede că Europa este ameninţată de populişti şi votul de la 4 martie va fi unul decisiv. Partidul său, de centru-stânga (PD) nu stă grozav în sondaje. Noua stea pe scena politică din Peninsulă se numeşte Luigi di Maio, 31 de ani, supranumit „Luiginho”, liderul Mişcării cinci stele (M5S), formaţiune populistă formată de Beppe Grillo, şi are toate şansele de a deveni prim-ministru. El doreşte alianţă cu un alt partid anti-sistem, Liga de Nord. Cu o înălţime de 1,70 metri şi 70 kg, fiul unui fascist, cu gust pentru istorie, dar fără nicio licenţă, deşi a cochetat cu facultăţile de economie şi apoi de drept, Luigi di Maio declară că vrea „să renască Italia”. Congenera sa de campania Silvia Virgulti, şefa comunicării, cu 10 ani mai în vârstă, vorbitoare a opt limbi străine, face o bună impresie. Luigi di Maio este produsul politic al lui Beppe Grillo, 63 de ani, cel care a reuşit în 10 ani să valorifice la maximum o oportunitate. Parlamentul s-a reînoit ultima dată în februarie 2013 şi modelul de scrutin, unul inedit, avantajează partidele mari, de dreapta, centru-stânga şi populiştii Mişcării cinci stele. În actuala legislatură s-au succedat trei şefi de guvern, Enrico Letta, Matteo Renzi şi Paulo Gentiloni. Acesta din urmă are o bună relaţie, de dată recentă, cu Parisul, în urma tensiunilor din vara trecută, provocate de dezacordurile pe chestiunea libiană, criza imigranţilor şi anunţul renaţionalizării temporare a şantierului naval de la Saint Nazarine. Dezbaterile pe criza imigranţilor dau însă avans dreptei şi Mişcării cinci stele, care şi-au multiplicat declaraţiile euro-sceptice. Ce va reuşi în perioada de numai o lună şi jumătate Matteo Renzi, liderul Partidului Democrat, să facă, pentru a rămâne la guvernare, rămâne de văzut. Dar contextul îi este, realmente, defavorabil.
