Câteva lucruri serioase, puţine – solemne, câteva grave!

0
297

Sala „Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova a fost plină, joi seara, la lansarea volumului gen (r) Aurel Rogojan, „Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie” (Ed. Proema, Baia Mare), de fapt, cum s-a spus, testamentul celui care poate fi considerat unul din principalii decidenţi în evenimentele din decembrie 1989, cel care a evitat un război civil. E puţin lucru? De fapt, confesiunile celui care a fost gen. (r) Iulian N. Vlad, despre decembrie 1989, chiar erau aşteptate în spaţiul public, din motive asupra cărora acum nu mai stăruim. Ne-am aflat în sala menţionată nu pentru o inoperantă reabilitare morală a celui care a fost ministru secretar de stat şi şeful Departamentului Securităţii Statului, înţelegând perfect năruirea inevitabilă a estabilismentului politic al lui Nicolae Ceauşescu, deşi, în cursul vieţii, după condamnarea discutabilă, nu avusese nici un fel de restricţii, impuse de lege. Memoriile sunt un document istoric despre oameni şi vremuri învolburate. Nu mai stăruim pe acest palier al discuţiilor. Fiindcă dezbaterea a generat două feluri de comentarii: complezente, din partea unora, iritante excesiv din partea altora, care au refuzat, cu obstinaţie, orice efort de înţelegere, prin umori private, indispoziţii resentimentare, grimase vulgare, forme de impulsivitate. Să admitem că egolatria, partizanatul, nu rareori, divagaţiile şi interpretările tendenţioase fac parte din reţetă. Dar până la ce nivel? Ori ceea ce trebuia discutat, în opinia noastră, era credibilitatea, cantitatea de adevăr, lămurirea unor zone adumbrite, provocări aproape metafizice. Curajul de a spune adevărul nu poate fi sublimat în îndrăzneala de a spune orice, prin mormăială ostentativă, în numele unei anverguri civice de mucava, etalată oricum inadecvat, inclusiv de un reprezentant al bisericii. Pentru asemenea ipostaze, nu merită nici să te căieşti, nici să trăieşti. S-a intrat, ulterior, într-o rafală de mesaje indecente, pe facebook, omiţându-se că ICCJ a stabilit, printr-o decizie, că „reţelele de socializare nu sunt un spaţiu privat, ci public”. Dar mai trebuie adăugat, neapărat, ceva, nu din dorinţa expresă de a epata – Doamne fereşte –, ci a încredinţa pe cei de bună credinţă, „cu ţiglele pe casă”, cum se spune, că asistenţa era vaccinată la deriva totalitară. În ceea ce ne priveşte, i-am lecturat, la vremea potrivită, şi pe Francois Furet şi pe Francois Revel, Besancon, Arthur Koestler („Zero şi infinitul”), Orwel, Raymond Aron, Vladimir Bukovski şi pe Nicolae Steinhardt, Soljeniţîn, Doina Jelea, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi mulţi alţii. Am citit şi Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România şi „Cartea neagră a comunismului” a colectivului condus de Stephane Courtois şi Spovedania unui torţionar” şi S21”, Machine de mort Khmere rouge, din păcate şi un Volkoff, în fine, nu vrem să plictisim. Putem spune pe de rost distribuţiile din filmele lui Costa Gavras („Mărturisirea”, „Z” sau „Stare de asediu”). Vrem să credem că nu putem fi trimişi la bibliotecă de nişte tomnatici, obsedaţi de comunism, fiindcă am stat cu rost în ea, studiind oroarea concentraţionară. Am citit în plasa unei problematici antecedente lectura fiind dictată de orizontul propriu de interogativitate. Recunoaştem, însă, un lucru: tentativele, precumpănitor, inabile, de inocentare necalibrată a celui care a fost gen. (r) Iulian N. Vlad au potenţat tabăra adversă, chitită pe scandal, totul dovedindu-se un faux pas, mai ales că în această ipostază s-a aflat şi fostul ambasador al României la Paris, Petre Gigea Gorun. Dar este vorba de un faux pas care bântuie în foarte multe locuri, în Europa.

 Stelele exilului românesc, în „Muzeul cărţii” de la Biblioteca Judeţeană

        Nici un mare municipiu din ţară nu are momentan un Muzeu al Cărţii şi Exilului românesc, cum are Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”. Prin strădania exclusivă a managerului Lucian Dindirică. Și este vorba de manuscrise inedite, aparţinând lui Mircea Eliade; corespondenţa lui Horia Vintilă cu mari scriitori ai lumii; manuscrisele lui Leonid Mămăligă, boemul organizator al Cenacului de la Neuilly; cărţi, corespondeţă, foto – donate de Basarab Nicolescu; donaţii de la Dan Berindei, de la Dinu C. Giurescu, Ileana Vulpescu; corespondenţă aparţinând lui Paul Barbăneagră, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, evident şi Sanda Stolojan. Am putea spune, fără teama de a exagera, aşa cum se exprima şi Sanda Stolojan în jurnalul său din exilul parisian, „Nori peste balcoane” (Humanitas, 1996), că documente aparţinând stelelor exilului românesc din a doua parte a anilor ‘40, cu multe detalii, se găsesc aici, la Craiova. Inclusiv numere din revistele Cahiers a l’Est şi Ethos, apărute într-o ţară dominată de o intelectualitate de stânga. Este vorba, până la urmă, de dimensiunea eticului la nişte intelectuali, care nu puteau tăcea când comunismul şi dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu atinseseră paroxismul. Când o bibliotecă judeţeană, devenită vector autentic de cultură, are şi asemenea preocupări asidue, ce nu pot fi ocultate, orice comentariu adiacent devine de prisos. Fireşte, nimeni nu a citit toată bibliografia obligatorie. Și nici nu credem că există aşa ceva, pentru o persoană care nu doreşte să devină nici istoric sau cercetător, ci doar să fie informat, ca jurnalist, cum spunea  Robert  D. Kaplan, „În umbra Europei”. Ca să poţi observa lumea, trebuie să citeşti serios vreme de decenii.

O trimitere imposibilă la … N. Steinhardt    

           Luându-l în seamă pe preotul Marcel Răduţ Selişte, extrem de agresiv, ca să folosim un eufemism, pe facebook, pe marginea lansării cărţii gen (r) Aurel Rogojan, comitem, mai degrabă, o eroare asumată. Nu suntem moralizatori de profesie. O facem, însă, dintr-un motiv de igienă civică, fiindcă nimic nu dă mai prost, în spaţiul civic, ca derapajul de orice natură al unui slujitor al bisericii sau al unui poliţist, şi o profesie şi cealaltă fiind circumscrise unui obligatoriu set de norme morale. Nu invocăm vulgata populară „să faci ce spune popa, nu ce face popa”, fiindcă lucrurile sunt mult mai grave. Vorbind despre milă – versiunea ei românească –, Nicolae Steinhardt spunea că ea reprezintă toleranţa dusă până la exces, care i se părea preferabilă judecăţii riguroase, lipsită de milă. Și tot monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, cu amintiri din închisoare („lotul de intelectuali Noica–Pillat”), relatate în „Jurnalul fericirii”, mai spunea: Răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată.

Abordarea noastră s-ar putea dovedi confuză. A fi în Biserică înseamnă a fi de acord, fără deliberare, cu oficialităţile ecleziastice, adică laicii trebuie să dea ascultare. Clericii, nu. I se poate da ascultare preotului Marcel Răduţ Selişte, de la Spitalul nr. 1 şi Căminul de bătrâni? Nimeni nu poate reduce dreptul de exprimare al Bisericii, dar a nu se uita de esenţa ei, misiunea de a-l aduce pe Hristos în toată lumea. Părintele Marcel Răduţ Selişte se vrea un gardian, un intrus într-o elită, în formă sintetică. Afurisind anapoda, îşi face sieşi deservicii. Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, ceilalţi fac totul pentru alt Dumnezeu, decât cel care atât a iubit lumea, încât şi-a dat Fiul să sufere pentru ea. „A face politică ortodoxă, ne spune Mircea Platon, în „Măsura vremii: îndemn la normalitate”, înseamnă a te implica în treburile cetăţii împreună cu Hristos. Politica ortodoxă nu este politică ideologică”. Marcel Răduţ Selişte face exclusiv politică ideologică. Şi o face îndârjit, în desconsiderarea tuturor cutumelor. Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă. Care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. În dreapta socotinţă intră precis, tainic drămuite, şi bunul simţ, şi înţelepciunea, şi cuminţenia, şi voinţa, adăogite celor de mai sus. Niciuna din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul – doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim de rele, dar şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori, ne-a lăsat moştenire N. Steinhardt.

MIRCEA CANŢĂR şi MARGA BULUGEAN