Nedreptatea în stare pandemică

0
64
Citeşte mai mult

În babilonia mediatică de-acum globalizată, probleme grave şi, în acelaşi timp, asimilate istoriei umanităţii de când este cunoscută aceasta, iau cu o vinovată uşurinţă calea derizoriului, atunci când nu fac obiectul unor dispute fals dramatice. Printre acestea, sărăcia, coroborată cu nedreptatea, ocupă fără îndoială un loc central. Ea s-a transformat, în aceşti ultimi ani de criză, într-un fel de nod gordian ce angajează nu doar politicul, ci socialul în accepţia cea mai largă a acestuia.

Am citit şi eu, zilele trecute, o ştire care, deşi deloc nouă, este pe cât de năucitoare în sintaxa ei nemiloasă, pe atât de minimalizată: mai exact, trecută cu vederea în rândul celor mai insignifiante informaţii mondene.

Este vorba de un studiu alcătuit de organizaţia Oxfam care relata că „averea totală a celor mai bogaţi 85 de oameni din lume este egală cu averea pe care o deţine jumătate din populaţia globală, adică 3,5 miliarde de persoane”. Dincolo de stricteţea cifrelor, şocantă însă dacă mai avem curiozitatea ori determinarea să privim în faţă, cu luciditate, o astfel de realitate, un lucru e cât se poate de limpede: lumea în care trăim e răvăşită, ba pare mai strâmbă decât epoci pe care le credeam de domeniul unui trecut bicisnic şi de care până şi Istoria, cea mare, a încercat să le uite. Atunci când ele n-au fost supuse unor analize „ideologizate” şi nu mai puţin otrăvite.

Mai grav mi se pare contextul în care această jenantă disparitate îşi etalează, cu o necuviinţă ignorată, prezenţa: exact, adică, în nişte ani gravă criză – financiară, s-a spus, dar fireşte mai degrabă politică şi, neîndoielnic, cu consecinţe morale dificil de ocultat.

Multe stranietăţi însoţesc însă acest fenomen ce pare a se constitui într-un fel de trist etalon al începutului de mileniu pe care-l trăim. Întâi, „detaliul”, de o semnificaţie în sine particulară, că doar în ultimul an, adică în anul cel mai nefasta şi mai fastidios al crizei mondiale, au apărut nu mai puţin de… 210 noi miliardari la nivel mondial şi care se adaugă unui grup select de 1.426 de indivizi cu o avare cifrată la 5,4 trilioane dolari.

Lucrurile sunt cum sunt, cifrele surclasează orice palier „metaforic” şi, din păcate, excedează cu o uşurinţă culpabilă nu numai sarcina de a declanşa, în sfârşit, programe, soluţii, iniţiative la nivel global, ori măcar trecerea la realizarea unora dintre acestea deja prezente în nu ştiu câte texte cu iz constituţional (cele înscrise în multele agende ale ONU, ca să dau un singur exemplu).

Grav e că nici măcar la nivelul unor discuţii cotidiene această discrepanţă – şi nedreptatea pe care o provoacă şi o întreţin – invocarea unei astfel de teme nu se bucură de un minimum de audienţă. Totul trece pe terenul unui fel de… fatalitate. „Lumea e aşa cum este…”, vorba poetului, însă puţini mai au curiozitatea, dacă nu curajul, de a transfera acest truism ieftin şi a repune în discuţie, în termeni de cauzalitate şi de cazualitate, ceea ce, oricum, reprezintă nu doar izvodul unei catastrofe pe care o trăim, ci chiar mobilul unei dezordini generalizate. Şi mondializate, de-acum. Să fie doar acea frivolă teamă de a nu intra în „catalogările” – oricum infertile, dacă nu cumva ipocrite, acelea de a nu fi insultat cu invectivele nostalgiei ori, mai grav, al unei deplasări amendabile?

Orice ar fi, pentru un viitor care nu se dovedeşte deloc îngăduitor, unor astfel de anomalii va trebui să li se dea răspunsuri. Şi nu oricum, ci un grad de pertinenţă de care urmaşi ai noştri, acum dificil de prevăzut, să fie mai mult decât convinşi.