22 decembrie 1989: Timpul n-a mai avut răbdare

0
281

An de an la 22 decembrie celebrăm ceea ce s-a numit Revoluţia română, de unii istorici, lovitura de stat de alţii, intervenţia străină ş.a.m.d.. De 31 de ani discuţiile pe seama a ceea ce a fost în decembrie 89 au acute distincte, atât în presa românească, cât şi în cea străină. S-au scris multe cărţi memoralistice, unele de bună calitate, altele de calitate îndoielnică, despre derularea evenimentelor, şi interpretarea lor. Un punct de vedere unitar, unanim împărtăşit, nu există. Ceea ce nu poate fi însă contrazis e faptul că anul care marcase ofensiva reformiştilor în blocul răsăritean, se încheia în România într-un mod sângeros. În Ungaria reformiştii se numeau Nemeth Miklos, Nyers Rezso, Pozagai Imre, Horn Gyula. În Polonia începuse introducerea economiei de piaţă sub conducerea vicepremierului Leszec Balezerowicz. În cele două ţări aveau loc „mese rotunde” ale guvernului şi opoziţiei. În septembrie (11-13) guvernul ungar deschidea graniţa cu Austria şi începea exodul ex-germanilor în RFG. În octombrie Congresul budapestan dizolvă PSMU, rebotezat în Partidul Socialist Ungar. În prima decadă a lunii decembrie, la Praga era format un guvern cu majoritate necomunistă. La sfârşitul lunii decembrie Alexander Dubcek era ales preşedinte al Parlamentului de la Praga, iar Vaclav Havel preşedinte. În România nu se întâmpla nimic deşi mocnea nemulţumirea populaţiei. Conducerea de la Bucureşti era prinsă între reformismul promovat de Gorbaciov, recomandat şi ţărilor europene aliate, iar pe de altă parte între mişcările anti-socialiste poloneze, maghiare, cehoslovace. Nicolae Ceauşescu se distanţează de gorbaciovism, sfidează schimbările din partidele „frăţeşti”, ţine partea Cehoslovaciei doar atâta vreme cât aceasta e ţinută în frâu de dogmatici şi îşi manifestă susţinerea făţişă pentru conducerea est-germană. Întreg anul 1989 a reprezentat agonia sistemului ceauşist cu toate încercările de contracarare a unui deznodământ ineluctabil. Anunţase la sfârşitul lunii martie, în deschiderea Plenarei CC al PCR, plata completă a datoriei externe, care epuizase naţiunea. Şi care aştepta, de bună seamă, un minim reviriment în nivelul de trai. Dar niciun semnal concret. Avusese loc şi mult preparatul Congres al XIV-lea, fără nicio consecinţă „la vârf”. În vizită la Moscova se înteţeşte conflictul cu Mihail Gorbaciov care îi cere lui Nicolae Ceauşescu să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei şi să respecte drepturile omului. Pe 16 decembrie au izbucnit manifestaţii spontane la Timişoara. Iar pe 19 decembrie era declanşată greva generală. La întoarcerea în ţară din vizita de prietenie în Iran (18-20 decembrie) –totalmente nepotrivită- a ţinut seara un discurs televizat, instituind starea de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş. A convocat mitingul din Piaţa Republicii (21 decembrie), care se va întoarce împotriva lui. August 68 era doar o amintire. Au loc confruntări armate soldate cu victime la Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov, Cluj. Posturile de radio străine transmit ştiri dintre cele mai îngrozitoare. Cuplul prezidenţial va fugi cu elicopterul şi va fi arestat la 22 decembrie. Frontul Salvării Naţionale va prelua puterea şi va anunţa seara la televizor componenţa provizorie a Consiliului FSN (36 membri) şi programul acestuia în 10 puncte. La Craiova, în ton cu ţara, Piaţa Prefecturii se va umple de cetăţeni ai oraşului, şi toţi liderii judeţeni vor părăsi pentru totdeauna acest sediu. La orele 14.00 revoluţia învinsese, după ce se scandaseră lozinci anti-Ceauşescu şi după ce armata „fraternizase”. Resentimentele se perpetuaseră. Ura naşte ură. Mulţumindu-se cu dictatura proprie a renunţat la dictatura proletariatului care oricum fusese golită de orice avantaj pentru muncitorime. În plus sintagma era de provenienţă străină, nu suna bine, avea conotaţii nedorite. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi reuşit ceea ce numim Revoluţia din Decembrie 89 este o altă discuţie. Scenariile uşor de imaginat sunt îngrozitoare. Fiindcă e imposibil să fi consimţit, chiar şi după o nesperată supravieţuire la îmblânzirea presiunii şi a represiunii. S-ar fi debarasat de toţi opozanţii la vedere şi de cei virtuali. Ar fi introdus în ţară starea excepţională, militarizarea totală şi teroare. Presupuneri deloc fanteziste. Toate acestea par acum aproape certitudini. Să nu uităm că în stradă, între protestatari, între cei care au avut curajul să înfrunte forţele de ordine şi armata, mulţi dacă nu majoritatea erau membri de partid. Distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi fiindcă această “biserică” putea fi zdrobită din interior doar de eretici, niciodată de cei de altă credinţă, spunea Adam Michnik în “Mărturisirile unui dizident convertit”. Era deci o revoltă împotriva partidului, în numele partidului, împotriva comunismului, în numele comunismului. Care se săturaseră de ceea ce trăiau. La acest aspect rareori ne mai gândim, şi amestecăm lucrurile de-a valma. Din fericire, timpul n-a mai avut răbdare şi nu l-a mai răbdat. 22 decembrie 89 marca începutul celei de a doua Republici.