„Să iubeşti până la moarte pe cineva a cărui voce n-ai auzit-o niciodată şi a cărui faţă n-ai văzut-o vreodată este esenţa creştinismului. Un om stă lângă o fereastră şi priveşte zăpada fulguind, brusc este pătruns de o bucurie de nedescris. Simte o linişte tainică, lipsită de orice grijă personală: acesta este singurul refugiu, pentru că raiul nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu, iar iadul este trăirea fără Dumnezeu.” (Julien Green, Jurnal, Ed. Univers, 1982)
Omăt mare, ger, colinde, lumini pretutindeni, un brad împodobit în fiecare casă şi multă veselie împrejur, cam acesta ar fi tabloul pe care suntem obişnuiţi să-l vedem în ajunul Crăciunului. Din spatele ferestrelor, admirăm casele şi copacii încărcaţi de zăpadă, parcă aşteptând ca din înaltul cerului să vină un glas de înger: “Vă binevestesc vouă bucurie mare, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul!” În ajunul Crăciunului, încercăm să înţelegem de ce venirea lui Dumnezeu în lume a fost în chipul unui copilaş şi descoperim că Dumnezeu a găsit de cuviinţă că aceasta este cea mai potrivită revelare a Sa. În acest Prunc nu este nevoie de glorie, „drepturi”, autoafirmare sau autoritate. Despre venirea Sa în lume, ştim de la evanghelişti că “Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a spus: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate”. Astfel a intrat în lume Cel vestit de prooroci, în cetatea Betleem, din Preasfânta Fecioară Maria, în vremea când în Iudeea guverna Irod cel Mare, care era de neam străin.
Într-un staul din marginea Betleemului
„În zilele acelea”, iarna anului 748 de la întemeierea Romei, iudeii erau sub stăpânire romană. Cezarul Augustus ceruse numărarea tuturor supuşilor din imperiu pentru fixarea taxelor şi pentru că Irod cel Mare poruncise ca fiecare să se înscrie în cetatea sa, Iosif împreună cu Fecioara Maria au plecat din Nazaret spre Betleem. Era cetatea lor, dar se pare că nu mai aveau aici nici o rudă şi nici un prieten care să-i primească. Iosif a căutat încolo şi încoace un adăpost, însă, din pricina mulţimii care se adunase pentru recensământ, n-a găsit decât un staul într-o margine a oraşului, iar în mijlocul staulului erau strânşi în jurul focului nişte păstori. Aceştia le-au dăruit drumeţilor străini sărăcăciosul sălaş, apoi au plecat la treburile lor. Dar, „pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Fecioara Maria să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul născut şi l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi”, ne spune evanghelistul Luca.
Ce-aţi văzut, păstori?
Păstorii sunt nişte singuratici, nu prea au habar de sărbătorile pământului, de aceea orice lucru petrecut în preajma lor le mişcă sufletul. În lunga şi liniştita noapte, ei erau în câmp cu turmele, când îngerul Domnului le vesteşte: “Bucuraţi-vă, că vi s-a născut, azi, Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Şi le-a arătat şi semnul: “Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Şi au alergat spre Betleem să vadă “cuvântul acesta ce s-a făcut”. În întunecatul staul, ei o zăriră pe Fecioara Maria, care îngâna un cântecel de leagăn pentru Pruncul sfânt. Şi cântul ei a fost, probabil, începutul colindelor de Crăciun. Păstorii, cei dintâi închinători ai Noului Născut, îngenuncheară şi-şi plecară capetele în faţa Lui, fiindcă pentru ei nu era un prunc obişnuit, ci Acela pe care neamul lor îl aştepta de o mie de ani.
Magii de la Răsărit
Numele celor trei magi au rămas scrise doar în tradiţie, Balthazar, Gaşpar şi Melchior, şi se pare că erau căpeteniile astrologilor din Orient. Şi tot tradiţia ne spune că a mai existat şi un al patrulea mag, Artaban. Acesta studiase împreună cu Gaşpar, Melchior şi Balthazar la vestitele şcoli din Delhi. Citeau ceasuri întregi din profeţi şi Psalmii lui David, din care pricepuseră că în curând va veni Mesia şi că venirea Sa va fi însoţită de o apariţie cerească. La terminarea studiilor, înainte de a se despărţi, ei au făcut legământ ca „la plinirea vremii”, să se întâlnească cu toţii la Damasc şi de acolo să plece spre Betleem să se închine lui Hristos. Cu nouă luni înainte de naşterea Pruncului Iisus, spun Sf. Părinţi, pe cer s-a arătat o stea. Magii au cerecetat steaua, s-au pregătit de drum şi au pornit în urma ei.
Taina stelei călăuzitoare
Craii de la Răsărit au fost călăuziţi de o stea care, de fapt, era o putere dumnezeiască în chip de stea, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Şi asta se poate vedea în primul rând din mersul ei, fiindcă nici o stea obişnuită nu merge de la apus la răsărit. Apoi, nu se putea vedea doar noaptea, ci şi ziua. Strălucea mai tare decât soarele. Ea nu avea un drum al ei, apărea, apoi iarăşi dispărea. Când magii trebuiau să meargă, mergea şi ea; când stăteau ei, stătea şi ea. Şi se mai vede că nu era o stea ca toate celelalte din felul în care le-a arătat magilor locul în care s-a născut Iisus. Nu a rămas sus pe cer, ci a coborât chiar “deasupra, unde era Pruncul”. Ajungând la Ierusalim, cei trei magi i-au spus lui Irod despre misterioasa stea, semn că li s-a născut iudeilor un Rege nou. Irod era speriat. Nu era iudeu şi nu prea ştia profeţiile despre Mesia. Slugile au răsfoit cărţile profeţilor şi i-au spus scurt unde trebuia să se nască Iisus: “În Betleemul Iudeii!” Nu în altă parte. Irod credea profeţia, cu atât mai mult cu cât era întărită de apariţia magilor şi a stelei. Se temea de semnul ceresc şi de aceea a început să urzească o nouă crimă. I-a chemat pe magi la el şi le-a spus: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă-L veţi afla, vestiţi-mi şi mie ca, venind, să mă închin Lui”.
Darurile magilor
Urmând steaua care îi aştepta dincolo de porţile Ierusalimului, după un drum de câteva zile, cei trei crai de la Răsărit au îngenuncheat şi ei în faţa Pruncului Iisus. Steaua a coborât şi a stat deasupra peşterii din Betleem. Ei au intrat şi “L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ s-au închinat Lui. Şi deschizând vistieriile lor i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă”. Melchior, bătrân, cu pletele şi barba albe, i-a dăruit Domnului aur. Gaşpar, tânăr, rumen la chip şi fără barbă, i-a dăruit tămâie. Iar Balthazar, cu chip negru şi barbă deasă, i-a dăruit Domnului smirnă. Apoi au vrut să se întoarcă acasă pe drumul pe care veniseră, dar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, care stătea ca pe ghimpi aşteptându-i, pe altă cale s-au întors în ţara lor.
Fuga în Egipt. Întoarcerea în Nazaret
Irod a înţeles că steaua naşterii lui Iisus era semnul căderii sale, deci el şi tronul lui se aflau în pericol. Planul pus la cale nu a ieşit după voia lui, pentru că magii înştiinţaţi de înger “s-au dus pe altă cale în ţara lor”. După plecarea acestora, îngerul Domnului îi spune lui Iosif să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt, fiindcă Dumnezeu voia să scape viaţa Fiului Său din măcelul ce avea să înceapă în Betleem. Irod, văzându-se înşelat, a poruncit să fie ucişi toţi copiii de doi ani şi mai mici din Betleem. Tânguirea mamelor care îşi vedeau pruncii tăiaţi cu sabia, izbiţi de pietre, călcaţi în picioare se ridica până la cer, aşa cum profeţise Ieremia: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă. Rahila plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie pentru că nu mai sunt.” După ce Irod moare, Dumnezeu îl trimite pe îngerul Său la Iosif şi-i porunceşte să se întoarcă acasă, pentru că au murit cei ce voiau să ia viaţa Pruncului. Şi ne spune Evanghelia că a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.