Povestea e lungă şi s-ar putea încheia ca orice poveste. Cu victoria binelui. Dar s-o depănăm. Punctul de trecere frontieră Rast – botezat impropriu port – a fost amenajat, în urma inundaţiilor teribile din 2006, când aşezarea – sentinelă dunăreană, acoperită integral de ape – a fost strămutată pe un alt amplasament, la vreo 15 kilometri distanţă, care a devenit Rastul Nou. Între timp, viaţa şi-a reluat rosturile ei şi în Rastul Vechi, locuit îndeosebi de vârstnici, care nu s-au putut dezrădăcina, rupe de vetrele în care s-au născut şi de care şi-au legat temeinicia vieţii. Amenajarea punctului de trecere, la bulgari, pe malul drept al Dunării, a fost finalizată prin 2008, din fonduri europene, s-a spus, nădăjduindu-se într-o funcţionalitate eficientă a acestuia, chiar instalarea unui feribot, care să facă legătura cu Lom, considerat al doilea port bulgar, ca importanţă economică şi strategică, după cel de la Ruse. Cum portul Lom a fost privatizat, discuţiile la nivelul entităţilor administrative, pe chestiunea transbordării, au rămas inoperante. Un proiect temerar, dincolo de entuziasmul de circumstanţă, nu a fost stimulat nici de configuraţia insolită a terenului. Chiar în dreptul Rastului Vechi, unde a fost amplasat ceea ce se numeşte impropriu „Portul Rast”, întreţinut corespunzător şi supravegheat, Dunărea se desface în două braţe încovoiate, spre a îmbrăţişa Ostrovul Vană, o pădure deasă de ulmi, stejari seculari, plopi sălbatici tremurători, sălcii plângătoare, întinsă pe vreo 100 de hectare, spre a se reîntregi din nou, după aceasta. Până atunci malul Ostrovului Vană şi cel al punctului de trecere se simt apropiate de parcă ar vrea să-şi şoptească ceva. Peisajul e fabulos, aruncând privirea din lumea realităţii în cea a basmului. Ostrovul Vană, o pădure plutitoare, îşi răsfrânge în valurile fluviului coroanele sălciilor şi ale celorlalte specii silvice iubitoare de apă. Croindu-şi o altă albie, de parcă ar fi canalizată, Dunărea îşi diminuează de bună seamă debitul şi face dificilă acostarea în chei a vaselor mari, fie ele destinate turismului sau transportului de mărfuri.
S-a vorbit de o posibilă decolmatare, extrem de costisitoare şi incertă ca eficienţă. În faţa Ostrovului Vană se răsfaţă, în schimb, un prund întins, de circa două hectare, cu nisip fin, pe care primarul Iulică Silişteanu, om al locului, l-ar dori trecut în domeniul public şi amenajat ca plajă seducătoare, în timpul sezonului estival. Ancorate în cheiul „punctului de trecere” pot fi zărite ambarcaţiuni de agrement sau ale pescarilor din localitate. Cum ziua în care Ostrovul Vană, momentan proprietatea Direcţiei Apele Române, un paradis al faunei sălbatice, va deveni arie protejată, deja deziderat, nu este îndepărtată, iată ce se preconizează. Deja fiinţează o instituţie publică de interes judeţean, care va administra ariile protejate – coridorul confluenţei Jiului cu Dunărea şi Bistreţul – arii de importanţă comunitară, printr-un acord al Consiliului Judeţean Dolj cu Ministerul Mediului. Componenta turistică va fi stimulată precumpănitor. În aerul călduţ al lunii septembrie se resimte mirosul ierburilor campestre îmbătrânite. La intervale de timp stoluri de raţe sălbatice îşi fâlfâie aripile greoaie pe deasupra apelor bătrânului fluviu, acum liniştit, dar nu întotdeauna domestic. De-a lungul acestui ţărm al Dunării, atât de des încercat, când de foc, când de apă, când de vânturi, se întinde câmpia deloc străină lui Mihai Viteazul, acum vreo 400 de ani, gonind dâra de sânge şi de turbane risipite. De altfel, istoricii consemnează că, la sfârşitul veacului al XVI-lea, Mihai Viteazul dăruia satul Hrstu Episcopiei Râmnicului. Câte a mai văzut şi câte mai ştie, spunea Vlahuţă, Dunărea asta a noastră.
