Spectrul luptei pentru… ciolan

0
35

Ce-ar aduce în plus apropiata campanie electorală prezidenţială faţă de cele precedente într-atât încât majoritatea comentatorilor şi a analizelor nu pregetă s-o califice drept mai înverşunată, mai atipică şi atât de teribilă în presupusele ei date încât generează deja o confruntare în termeni de aut-aut?

Să fie disiparea unui front, cel al „dreptei”, în mai multe aripi ale căror poziţii, în absenţa nuanţelor obligatorii, potenţează confuzia în rândul masei amorfe de alegători? Ori radicalizarea discursului fostei puteri pedeliste debusolate de abandonul unui „Tătuc” lovit de un complex freudian luat de pe maidan, căci nu poate fi vorba de niscaiva lecturi ale vestitului medicul vienez?

„Motoarele” propagandistice au prins deja gustul turaţiei la maximum, discursurile sunt strict apodictice – aliniate modelului scolastic al lui dixit, cu total dispreţ faţă de nevoia argumentaţiei –, chiar şi cele câteva tentative proiectiv programatice au fost abandonate în favoarea unei lozincării din ale cărei miasme nu reuşim să ieşim.

Programele, chiar dacă or exista, au luat drumul „subsolului”, amendate deja prin consens că, dincolo de retorică, nu reprezintă ceva de natura unui angajament serios şi grav faţă de ţară. Domină bârfa, denunţul calomnios inventat ad hoc ori pur şi simplu ficţional, lipsit chiar şi de pildele morale din fabulele şi din poveştile din patrimoniul oralităţii noastre seculare.

Spaţiul public capătă încet, dar decis, atributul circului sosit în Cetate şi deja instalat la periferie, spre care suntem îmbiaţi, în sonorităţi trompetiste, cu promisiunea unor „salturi” trapeziste ce ne vor tăia respiraţia.

Cine dintre noi, din masa virtualilor spectatori,  mai are răbdarea, ca să nu zic, înţelepciunea unor judecăţi la rece, nepătimaşe, lucide, la capătul cărora să mai putem identifica măcar câteva fărâme ale normalităţii zdrenţuite, abandonate, dar nu mai puţin clamate şi chiar visate? Or, tocmai aceste momente de reflecţii reci, de pe margine, mai pot salva ceva din dizgraţiosul spectacol ce tinde să confere noi şi mai nefericite dimensiuni condamnării clasei politice, deja aproape delegitimate.

Căci dacă imaginea Opoziţiei e fărâmiţată şi distribuită în mai multe fronturi, unele chiar antagoniste, barca Puterii oferă doar iluzia unei unităţi de granit, mai exact spus, a unei unităţi care, chiar dacă omogene în jurul proiectului de cucerire a Palatului prezidenţial, sunt la fel de fisurate în structurile ei de bază, acolo unde mişună, activ şi deocamdată insinuant, grupuri şi grupuleţe animate de competiţia unor interese complet paralele cu obiectivele declarate la vârf.

Protagoniştii – roind în jurul, nu a „Baronilor” titraţi ca atare, ci al unor „baronei” abia iviţi în lumina reflectoarelor ce le-a orbit până şi puţina rezervă de modestie presupus conservată – se cunosc înăuntrul şi în intimitatea acestei Puteri, fiindcă şi-au început jocurile, deja perverse, surzi la orice chemare la raţiune şi la responsabilitate, ahtiaţi, cum sunt, doar de avantaje momentane şi care se vor dovedi nişte sinecuri cu preţuri exorbitante, nu doar în plan politic, ci şi juridic, căci de cel moral nici nu mai este cazul să discutăm.

E acelaşi cerc vicios ce guvernează politica autohtonă din toţi aceşti ani în care alternanţa la Putere nu mai e văzută, citită şi acceptată ca un temei al democraţiei, ci în termenii unei declaraţii de război în care pledoariile motivaţionale nu reuşesc să depăşească spectrul luptei pentru… ciolan.