Papa Francisc şi anti-capitalismul. Spre o etică a dreptăţii

0
103

S-a tot scris – şi se scrie aproape cotidian – despre implicarea Papei Francisc în problemele lumii actuale, cu o insistenţă şi o francheţe rar întâlnite nu numai în lungul şir al predecesorilor săi, dar şi în acela al politicienilor mai vechi ori mai noi. A spune că aproape nimic nu anunţa, la alegerea sa din primăvara lui 2013, o expertiză atât de clar articulată din punct de vedere social şi, mai ales, cu implicaţii nemijlocite în politica lumii, de-acum globalizate, e deja o evidenţă. Cu siguranţă că o explicaţie se găseşte în propria sa biografie, ca slujitor al Domnului în dioceze periferice din Buenos Aires, în care cunoaşte şi contestă sărăcia şi violenţa generate şi întreţinute de injustiţia socială, din care îşi va face una din ţintele atacurilor sale de pa Scaunul Pontifical.

Ar trebui, cred, amintite mereu luările sale de poziţie anterioare Papatului în care se pot descifra liniile de forţă ale unei adevărate filosofii, fruct al unei vocaţii asumate din tinereţe, dar şi al unei culturi pe măsură, el fiind, cum se uită prea uşor, un licenţiat în filozofie. Politic, de decenii Papa s-a declarat un frecvent şi combativ inamic al „gândirii unice”.

Într-o reuniune episcopală latino-americană din 2007, el declara că „Nedreapta distribuţie a bunurilor persistă, creând o situaţie de păcat social strigătoare la cer şi limitează o viaţă mai bună pentru atât de mulţi dintre fraţii noştri”.

Un gând cât o doctrină, se poate spune, pe care de altfel Papa n-a prididit să-l reia, în cei doi ani de papat, ori de câte ori i s-a ivit prilejul, cu o claritate demnă de un mesaj creştin, cu un curaj ce i-a surprins pe oamenii politici, dintre cei mai puternici ai Planetei.

Aflat, sâmbătă şi duminică, la Torino, într-o vizită ecleziastică, Papa Francisc şi-a reluat – aş putea spune printr-un efort de resistematizare a propriei sale gândiri care, eludând politicul instituţionalizat şi „canonizat”, surclasând orice tentaţie de natură doctrinară – campania sa împotriva sistemului economic dominant astăzi în lume. „E necesar – a decretat el în faţa mulţimii adunate în piaţa Domului, alcătuite din muncitori şi din întreprinzători – să se treacă de la economia organizată de către capital la cea orientată de către binele comun”.

Câţiva mici întreprinzători (prezenţa lui Sergio Marchione, administratorul delegat al lui Fiat, s-a mulţumit cu… discreţia!) i s-au plâns de necazurile lor, afirmându-şi însă şi decizia de a continua să lupte, în pofida crizei şi a crizelor, ca şi a obtuzităţii politicienilor, pentru a menţine locurile de muncă şi a face faţă concurenţei inadmisibile a multinaţionalelor. Papa le-a răspuns pe măsură („Vă declar fără retorică faptul că aveţi curaj: sunteţi artizanii viitorului”), reiterându-şi atacul să predilect la adresa sistemului economic: „Sărăcii sunt victimele inechităţii economiei noastre. E jalnic să vezi în aceste zile persoane tratate ca mărfuri. La noi, cel ce nu produce sfârşeşte prin a fi exclus, ca un obiect de unică folosinţă. Nu ideologiei banului care îngăduie celor puţini să se îmbogăţească în ciuda crizei, în timp ce cei mai mulţi sărăcesc până la înfometare”. Nici fenomenul corupţiei, revenit la ordinea zilei în Italia, dar difuz acum în toată lumea, n-a fost trecut cu vedea.  Mai ales că, pentru Papa Francisc, care cu puţin timp în urmă, la Napoli, exortase femeile să se sustragă din cercul mafiotic al Camorrei, denunţându-i pe vinovaţi, corupţia reprezintă şi o sursă, una dintre cele mai feroce, ale violenţei.

Urmărindu-l îndeaproape în aceşti puţin peste doi ani de episcopat roman, nu reuşesc să mă sustrag unei reflecţii incitante: cum e posibil ca Papa să-şi asume, în numele Bisericii, Catolice, dar nu numai, un program social, cu vădit mesaj politic şi, de ce nu, ideologic, pe care, în discursul public cam de peste tot el trezeşte mai degrabă rezerve, acuzabil, se spune, ba chiar acuzat, de „redundanţe” comunistoide? O temă de reflecţie, mă încumet să cred, care, departe de a-şi fi epuizat actualitatea, ne va incita cât de curând în forme ce-ar putea să realoce morbul unei altfel de violenţă.