M-au intrigant din 1990 încoace poziţiile câtorva intelectuali (să acceptăm noţiunea aceasta cu toată confuzia indeterminării ei semantice) asumându-şi în nume propriu o autoritate de tribuni ai neamului, din care nu lipseşte nici tentaţia de a se substitui într-un fel unor profeţi ale căror judecăţi, livrate de preferinţă în sentinţe apodictice, neagă consistenţe ale prezentului în numele unui viitor ieşit din propriile-i obsesive năzuinţe. Faptul că, în cele mai multe cazuri, profeţiile – ca şi năzuinţele – lor se dovedesc a fi simple reflexe reactive ale unor refulări mocnind insidios în vâscul biografiei e un adevăr prea uşor scăpat din vedere.
O probă, una printre alte câteva de-a lungul acestor ultime decenii, a oferit-o, în aceeaşi notă de intoleranţă spectaculoasă, nimeni altul decât Gabriel Liiceanu. Cine îşi mai aminteşte de „istorica” sa „Scrisoare de la Cozia” propusă în termenii unui „edict” către Naţiunea aflată la răscruce (dacă memoria nu mă înşeală pretextul îl constituia cazul „colaboraţionistei” Mona Muscă), ar putea găsi o cheie de lectură adecvată pentru ceea ce cutez să relev mai jos.
Într-o intervenţie recentă, Gabriel Liiceanu dezvăluie resortul, cu conjunctura sa cu tot, în care s-a conturat şi a prins formă celebrul său „Apel către lichele”. Nu-mi propun aici să reiterez acele demers în semnificaţiile sale, altminteri salutare, şi pe care, mărturisesc, le-am salutat ca atare la vremea aceea.
Ceea ce surprinde – şi de-a dreptul şochează – în noua mărturisire a ex-discipolului noician este cu totul altceva, mai precis o afirmaţie care, pusă în limitele unei elementari gramatici etiologice, denunţă în toată amplitudinea şi, deopotrivă, în toată goliciunea sa exact sursa noianului de refulări pe care le suspectez la mereu reînnoitul tribun…humanitarist. Spune domnia sa că (abia?) în toamna lui 1990 a realizat, ca printr-o revelaţie de natură misterioasă, adevărul gol-goluţ că şi-ar fi înfrânt frica. Şi aşa explică de ce atunci şi numai atunci şi-a regăsit curajul ce l-a inspirat şi motivat în a concepe, a scrie şi a face public acel „Apel”, închipuit ca un fel de instigare disperată a foştilor sinecurişti ceauşişti şi comunişti de a se da la o parte din procesul de renovare, revoluţionară, s-a presupus, a Ţării.
Nimeni, din câte bag seamă, n-a simţit măcar o minimă curiozitate de a detecta în mărturisirea aceasta un adevăr, acela pe care-l anticipam mai sus, ce mi se pare aproape o recunoaştere frustă în onestitatea ei a unei complex de culpabilitate căruia nimeni dintre cei trăitori în vechiul regim n-ar trebui să i se sustragă. Aşadar, Gabriel Liiceanu, procuratorul intolerant al unei lungi liste de intelectuali propuşi la un index aleatoriu, şi-ar fi înfrânt frica abia în toamna lui 1990, vinovat de târziu, aş spune, dacă ţinem seama de realitatea că, deja încă din primele zile şi luni post-decembriste, sute, poate mii de intelectuali, mai „vechi” ori mai „noi”, depăşiseră, unii chiar prea zgomotoşi, pragul nemilos al unei frici generalizate în conştiinţa unui întreg neam vreme de decenii.
Pornind de la această mărturisire, m-am trezit revenind la o întrebare pe care am şi mi-am mai pus-o în legătură cu biografia multora dintre tribunii anticomunişti de astăzi: dacă frica a fost cea care le-a blocat eventuale contestaţii la adresa atâtor nesăbuinţe ale ceauşismului, inclusiv lipsa de minimă disponibilitate de susţinere, mai mult ori mai puţin făţişă, a rarelor tentative şi experienţe de disidenţă (măcar cu cazurile mai izolate ale lui Dorin Tudoran, ori ale lui Alin Teodorescu, ca să nu mai vorbim de cel al lui Paul Goma), ce dimensiune şi ce exemplaritate ar mai avea poziţia lor, nemiloasă şi constantă, tradusă într-o intoleranţă belicoasă faţă nu numai de sinecurişti ai vechiului regim, ci şi faţă de companioni de gândire şi de scris întru nimic mai culpabili de incapacitatea de a-şi învins… proverbiala frică?
În acest context mi se pare că, în loc de profeţi ai viitorului, la care ar fi singurii îndrituiţi, n-ar fi rău dacă şi-ar asuma mai curând pe aceea de profeţi ai… trecutului. Asta ar presupune că, infinit mai mult decât „epistolele” către lichele, fie ele şi demne de oprobriu public, eventuale autoanalize în arheologia propriilor biografii – şi a propriilor, eventuale şi oricât de nedorite, dar reale, culpabilităţi ar stârni nu doar un interes mai mare, dar s-ar constitui, presupun, lecţii mai profitabile pentru un public mai numeros decât cel din cercul unor aplaudaci simandicoşi.
