E mai mereu zâmbitoare şi sprintenă şi are alura unei fetişcane, deşi a adunat 46 de ani, dintre care mai mult de jumătate petrecuţi în casa primitoare a teatrului. O vedem şi o aplaudăm astăzi la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Colibri”, în „Furtuna”, „Inimă de piatră”, „Prinţul Broască”, „Punguţa cu doi bani”, „Alis în lumea păpuşilor”, „Pinocchio”, „Sarea în bucate”, „Frumoasa din Pădurea Adormită”, „De-a capra cu trei iezi”, „Albă ca Zăpada”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Cavalerii Mesei Rotunde” şi alte minunate spectacole, în care îşi construieşte rolurile cu conştiinciozitatea unui actor profesionist, cu dragoste pentru poveşti şi respect pentru public. Mai ales pentru micul public, în faţa căruia parcă îi zâmbeşte şi sufletul, nu numai chipul!
Oana Stancu, actriţa cu suflet de copil, a primit însă, de peste doi ani, poate cel mai important rol din viaţa ei: cel de mamă. Ioan-Andrei a crescut aproape de scenă – la repetiţii, spectacole, ba chiar şi în turnee! Ca si mama sa, căreia dragostea pentru arta teatrală i-a fost insuflată de tatăl care conducea în anii ’80 o trupă de amatori. Aşa s-a hotărât Oana Stancu să urmeze cursurile Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii de Artă Teatrală Târgu-Mureş, specializarea Actorie, în ultimul an de studiu, 1999, devenind actriţă la Craiova.
În cele ce urmează, un interviu despre cum se scrie, de-o vreme, povestea actriţei-copil şi a micului ei prinţ, despre sărbătorile de iarnă din copilărie şi ce mai aduce azi actorilor Moş Crăciun…
Noua stagiune a Teatrului „Colibri” te-a prins în forfota spectacolelor şi a atelierelor pentru copii. Sunt aproape 20 de ani de când ai făcut legământ cu actoria şi scena. E uşor să o iei mereu de la început?
Simplu nu e niciodată să o iei de la capăt, dar e o provocare şi e foarte frumos. Pentru că e ceva nou şi întotdeauna mă gândesc… Cum să fac? Ce să fac? Ce să aduc nou copiilor? Și un rol când îl primeşti e foarte important cum îl gândeşti, ce vrei de la el şi ce vrea rolul de la tine. Pentru mine, în general începuturile sunt foarte frumoase – bine, vorbesc de începuturile care mă ajută să evoluez spiritual, că sunt şi începuturi mai puţin plăcute. Dar eu aşa am fost clădită, ăsta îmi e aluatul – începuturile sunt frumoase pentru mine. Sau le fac frumoase…
Și totuşi, în aproape 20 de ani, doar provocarea aceasta te îndeamnă, stagiune de stagiune, să o iei de la capăt? În teatru e, totuşi, un consum teribil de energie…
Până în momentul de faţă, pot să spun că mă recuperez destul de repede, chiar dacă intervine oboseala. Pentru că am şi eu momentele mele de oboseală, în care îmi doresc foarte mult să „respir”, să mă recalibrez, să mă armonizez. Dar nu pot să stau, asta îmi e firea! Poate şi din cauza zodiei, că sunt Berbecuţ… Îmi place mereu să lucrez, să găsesc soluţii, să fac ceva. Ăsta îmi e felul…
Ai adunat pe această scenă roluri, aplauze, premii. Ce şi-ar mai putea dori un actor ca tine?
Foarte multă sănătate! Avem nevoie de foarte multă sănătate şi, cum spune o foarte bună prietenă a mea, şi de sănătate mintală! Chiar e nevoie, în aceste vremuri pe cere le trăim… Îmi doresc ca şi copilul meu să fie sănătos şi toată familia şi toţi prietenii şi toţi duşmanii mei să fie sănătoşi şi să le dea Dumnezeu lumină în suflet. Ce şi-ar mai putea dori un actor… Am tot ce îmi trebuie, în momentul de faţă. Bine, ca fiecare… poate şi-ar mai dori câte ceva, aşa… Îmi doresc călătorii, împreună cu Andrei şi cu soţul meu. E foarte important să vezi lumea. Bine, eu o văd la televizor mereu, nu asta e problema, dar mi-aş dori să am contactul direct. Aşa, ca în teatru – public-actor, actor-public. Îmi mai doresc să văd Festivalul „Shakespeare”, pentru că l-am pierdut în două rânduri, avându-l pe Andrei. Și alte festivaluri îmi doresc să văd. Ce mi-aş mai dori…? Să joc într-un film! Sincer, chiar îmi doresc!
Se apropie sărbătorile. Cum erau ele în copilăria ta? Şi cum sunt astăzi, alături de Andrei?
Sărbătorile din copilăria mea erau minunate! Începând de la cozonaci – bunicii mei se trezeau de dimineaţă şi îşi împărţeau atribuţiile. Bunica făcea coca pentru cozonaci şi o aducea în camera în care dormeam. Și – n-am să uit niciodată – era un vailing bleu, în care punea coca şi îl aşeza pe un scăunel, lângă calorifer, ca să crească. Iar eu mă trezeam în mirosul de cozonaci… Era o bucurie enormă mirosul ăla de rom, nucă, amestecat cu mirosul de sarmale. Mă uitam cum făceau curăţenie, cum se pregăteau… Tata împodobea bradul, de obicei. Și îmi amintesc cu câtă înfrigurare îl aşteptam pe Moş Crăciun… mă rog, Moş Gerilă pe-atunci. Mi-e dor de mirosul de banane – după cum ştiu cei ce fac parte din generaţia de 40-50 de ani, bunicii şi părinţii făceau cozi ca să cumpere banane şi portocale, iar bananele se puneau undeva pe bibliotecă, să se coacă mai bine. Mă urcam pe scăunel şi mă uitam mereu să văd dacă s-au îngălbenit…
Alături de Andrei, sărbătorile sunt cu totul altfel. El s-a născut în noiembrie şi nu am avut timp să le conştientizez în urmă cu doi ani, pentru că avea o lună. Acum, sărbătorile de Crăciun încep să se contureze frumos alături de copilul meu. Sunt altfel… Acum nu sunt preocupată numai de cadourile pentru tatăl meu, soţul meu sau prietenii apropiaţi, mi-am schimbat priorităţile şi în primul rând mă focusez pe Andrei – ce trebuie să îi cumpăr lui. Sărbătorile sunt mai liniştite lângă el şi mai luminoase…
Eşti copilăroasă, îţi plac poveştile, te-ai amestecat mereu printre copii şi, sinceri să fim, nici statura nu te-a ajutat prea tare să te deosebeşti de ei… Şi totuşi, ce a schimbat în viaţa ta venirea pe lume a lui Andrei?
Dacă îmi place ceva la mine, îmi place că nu am pierdut copilăria din suflet, n-am pierdut acea bucăţică de suflet pe care scrie „copilul Oana”. Am rămas, în felul meu, un copil. Iar Andrei mă reîntoarce la copilăria mea. Am ajuns o soră mai mare a lui… adică el are 2 ani şi eu am 5! Bineînţeles că Andrei mi-a schimbat programul şi pe mine m-a ajutat, din punct de vedere spiritual. Când vine un copil, ai un ţel în viaţă. Bine, îl aveam şi înainte, dar el era să îmi fac meseria cât mai bine, atât cât mă pricep. Acum, Andrei şi meseria sunt ţelul meu. Retrăiesc copilăria prin el… Privindu-l acasă cum se joacă şi câte nebunii face, mă regăsesc… Și eu, când eram mică, făceam exact ca el!
Îţi place iarna? Gerul care pişcă obrajii, poteca făcută prin zăpada, bătaia cu bulgări şi săniuşul…
Mi-e aşa dor de o zăpadă! Dintr-aia mare, să fac om de zăpadă, să fac cazemate, cum făceam când eram copil, să mă dau cu sania… Nu se mai întâmplă, însă, parcă nici ninsorile nu mai sunt cum erau în copilăria mea. Vezi, întotdeauna ne reîntoarcem la copilărie – că e decembrie şi vine Moş Crăciun, că se apropie sărbătoarea Sfintelor Paşti, toate ne reîntorc la copilărie. Ea e matca, de-acolo ne luăm energia şi mergem mai departe.
Iubesc iarna, iubesc sărbătorile, iubesc tradiţiile noastre româneşti, care trebuie conservate, pentru că se pierd altfel. Și e păcat…
Decembrie este şi despre a primi şi a dărui. Ce ai primit de preţ de la 2017 şi ce ai vrea să îţi dăruiască 2018?
În fiecare an am primit ceva, Moş Crăciun a fost generos cu mine. Cred că este un artist Moş Crăciun şi nu vrea să spună! Pentru că artiştii sunt generoşi. 2015 mi-a adus cel mai frumos cadou din viaţa mea, mi l-a adus pe Andrei. 2016 m-a găsit în faţa unui proiect minunat – se numeşte „Furtuna”, în regia marelui Cristian Pepino. Sunt bucuroasă că este a cincea colaborare cu domnia sa. Și mai este faptul că joc alături de un asemenea actor cum este domnul Marcel Iureş, care nu numai că e un actor mare, genial, dar este un OM, cu majuscule, un om de mare rafinament, cu o educaţie aleasă, un om bun. Am descoperit un om atât de bun şi de cald… Și e ca o locomotivă în scenă. Și îşi protejează copiii, adică pe noi, ăştia, mai mici, actoraşii care jucăm lângă domnia sa. A fost o şansă extraordinară! 2017 mi-a adus festivalurile – cele la care am participat cu „Furtuna”, mi-am revăzut colegii.
Încerc să găsesc în fiecare lucru care mi se întâmplă frumuseţea şi bucuria de a trăi acel eveniment. E foarte important să înveţi să te bucuri de ceea ce Dumnezeu îţi oferă în fiecare zi. În primul rând să te bucuri că a venit un nou răsărit de soare şi că începe o zi. Să te bucuri că treci din nou printr-un apus de soare şi că în ziua aia ai făcut ceva bun…
Bineînţeles că nici la mine viaţa nu e tot timpul „pe roze”, că n-are cum! Se mai îmbolnăveşte cineva, se mai întâmplă ceva, uneori ţi se pare că nu îţi iese proiectul ăla… Apar minusuri, uneori dezamăgiri din partea oamenilor. Dar important e să nu te adânceşti în aceste probleme, ci să găseşti rezolvare, să le depăşeşti, să mergi mai departe.
De la 2018 îmi doresc ca toată familia mea să fie sănătoasă, cu mic, cu mare. Îmi doresc un proiect măcar la fel de frumos ca „Furtuna”. Îmi doresc să îmi dea Dumnezeu forţă să merg mai departe cu copiii mei în atelierele de teatru, pentru că mai am de făcut multe cu ei. Îmi doresc o excursie… mi-ar plăcea în Grecia, pentru că este o ţară pe care nu am văzut-o decât în documentare. Cam asta îmi doresc… Dacă mă aude Moşul cu barbă albă, care ştie că n-am greşit prea mult anul ăsta, îl rog să mi le aducă!
Îţi doresc să ţi se îndeplinească toate, cu asupra de măsură!
Mulţumesc! Să ne dea Dumnezeu tuturor tot ceea ce e bun, tot ceea ce e mai frumos! Să ne dea binecuvântări în fiecare zi!
