Cine n-a auzit de Dario Fo, italianul laureat cu Nobelul pentru literatură în 1997? Dramaturg, actor, regizor, pictor, personalitate polivalentă şi controversată, mai ales în ţara natală, ar avea de profitat dacă şi-ar potoli un minim interes fie şi numai vizitând pe internet vreo exhibiţie a sa, de natură jurnalistică ori efectiv artistică. Sărbătorit de curând la împlinirea vârstei de 87 de ani, l-am revăzut într-o emisiune de la RAI, într-un interviu singular (cum de altfel sunt mai toate apariţiile sale publice) în care şi-a prezentat, într-o sală de teatru, ultima sa ispravă literară şi artistică.
E vorba de un volum, scris într-un stil narativ-teatral, cu titlul „Există un rege nebun în Danemarca” şi în care restituie, într-un stil alert şi captivant, figura – cu neverosimile şi şocante detalii – a unui monarh danez, pe cât de legendar în rândul conaţionalilor pe atât de necunoscut şi nevizitat în restul lumii.
Tânărul rege, Cristian al VII-lea, al Danemarcei şi al Norvegiei, născut la Copenhaga la jumătatea secolului al XVIII-lea, căsătorit cu Carolina Matilde din Anglia, o copilă de cincisprezece ani, a intrat în istorie ca fiind un nebun diagnosticat şi, oricât de straniu ar părea, devenit, datorită exclusiv maladiei, unul dintre cei mai stranii şi mai convingători reformatori ai societăţii umane din toate timpurile. Mai mult, prin „revoluţia”, totalmente paşnică, dar împlinită în complexitatea unor componente de care până şi Marx, ca să nu mai vorbim de atâţia închipuiţi reformişti de astăzi, ar fi trebuit să fie gelos.
În definitiv prin ce s-a remarcat tânărul rege nebun, un atipic descendent al prinţului, şi el nebun, Hamlet, căruia Shakespeare i-a conferit o eternitate exclusiv literară în raport cu faptele unei biografii anonime? Dario Fo relatează că s-a simţit provocat de această figură singulară graţie unor surse – nordice şi englezeşti – în care faptele nelipsite de senzaţional sunt, fireşte parcimonioase şi, în plus, dificil de atestat dincolo de filonul legendar şi de documentele scrise rămase.
Autorul literarizează, desigur, configurând imaginea unui monarh pe care nebunia îl conduce şi îl motivează în impunerea unei reforme generalizate la nivelul societăţii daneze-norvegiene din vremea sa, anticipând, concret istoric, obiectivele revoluţiilor franco-engleze de peste un secol şi în forme ale unei doctrine eminamente „socialiste”. El introduce reforma averilor, convingându-i pe nobili să renunţe la titluri şi la patrimoniile lor, să împartă totul cu cei săraci, să se apuce să lucreze la cot cu aceştia, să se comporte egali în faţa legilor, ba chiar să li se supună la nevoie, pe seama unui principiu al dreptăţii duse până la capăt.
Cum a fost posibil aşa ceva în acel timp deloc propice unor reforme atât de radicale? Simplu, argumentează Dario Fo: ştiindu-l nebun, toţi supuşii, nobilii şi burghezii în plină ascensiune, îl urmează, după îndelungi şi nefireşti dezbateri, tocmai întrucât maladia, altfel respinsă şi ultragiată, devine un paradoxal mijloc de persuasiune. Cum ai spune că niciodată nu trebuie să te pui cu un… nebun.
Abia apărută, fireşte că n-am apucat să citesc cartea, deşi opera autorului mă interesează demult şi am şi tradus alte două opere narative ale sale ce-şi aşteaptă de câţiva ani buni editorul român dispus să le ofere publicului interesat.
Însă, până la urmă, nu actele, mai mult ori mai puţin reale, prezente în roman stârnesc interesul imediat şi de adâncime, cât osatura ideatică şi „ideologică” a autorului: în primul rând, reabilitarea, în cheie junghiano-psihanalitică, a noţiunii de nebunie, apoi, pe urmele lui Michel Foucault, încercarea de determinare a unei ipoteze verificabile în plan sociologic potrivit căreia dacă societatea – şi lumea – pot fi reprezentate şi, ori mai ales, sub forma unui sanatoriu (ori, mai pe limba noastră, balamuc), atunci şansa unei reformări a lor, cu sorţi de izbândă, ar rămâne figura aceasta a nebunului ce-ar acţiona, în plan social, pe post de terapie compensatoare la starea sa precară de sănătate.
Şi mă întreb dacă nu cumva, risipiţi prin saloane şi cabinete prezidenţiale, la Bruxelles, la Strasbourg, la Moscova, Budapesta, Atena ori la Bucureşti, alţi „nebuni”, din păcate doar închipuiţi, nu sunt prinţi în tentaţia unor „reforme” lipsite însă de succesul pe care doar convingătoarea demenţă diagnosticată le-ar conferi, cine ştie, succesul nescontat.
