Ales pentru a patra oară consecutiv primar al comunei Ciupercenii Noi, la mare diferenţă de voturi faţă de contracandidaţii săi, bănuiesc că oamenii locului or fi văzut ceva la Gheorghe Mungiu, că altminteri nu-i dădeau votul cu atâta dezinvoltură. Sigur, acum, că între ceea ce bănuiesc eu şi cum şi-au făcut socotelile cei peste 5200 de locuitori ai comunei, considerată una „mare” a Doljului, ei ştiu mai bine realitatea trăind în comună. Două sate are comuna (Smârdan şi Ciupercenii Noi) şi amândouă şi-au schimbat sensibil infrastructura, prin asfaltări, cât vezi cu ochii, alimentare cu apă, canalizare, noi sedii de instituţii publice, o bază sportivă, reabilitare cămin cultural, o şcoală modernă în adevăratul sens al termenului cu toate utilităţile (investiţie pe fonduri europene în valoare de 1,2 mil. euro), dar şi mulţi elevi, care fac carte serioasă, graţie dascălilor ş.a.m.d.. Trei proiecte „maturizate” pe „Anghel Saligny” aşteaptă avizarea. N-am să descriu, cu detalii calofile, frumoasa comună, chiar în anotimpul rece, cu ieşire la Dunăre, şi o istorie încărcată legată de războiul de independenţă şi războiul de reîntregire (1916-1918), cu care oamenii locului se mândresc. Am să zăbovesc asupra unui aspect insolit legat de intenţia amenajării unui centru de conservare a tradiţiilor de pescuit, tot prin fonduri europene. Unui vechi sediu al fostei cooperative agricole i-a fost schimbată destinaţia, pentru a deveni muzeul pescuitului românesc. Fireşte, la Ciupercenii Noi, fiecare localnic ştie cum se face o ciorbă de peşte, fără egal la gust, dar un muzeu al acestei vechi îndeletniciri (peştele se află pe stema judeţului Dolj) pe respectivele meleaguri, chiar are şarmul său, putând deveni un punct de atracţie turistică. Din păcate, o arie protejată, pe vreo 400 de hectare, de fapt o fostă pescărie cu mulţi ani în urmă, „Arceru”, prin lipsa precipitaţiilor din anii din urmă, s-a desecat pe cale naturală. Figură luminoasă, zdravănă, zidit fără zgârcenie „Gică” Mungiu are psihologia omului de la Dunăre: temperat temerar, sociabil, ambiţios, competitiv, fără certitudini beton, cu urechile mereu deschise la doleanţele îndreptăţite ale oamenilor, convins că uneori ficţiunea poate lua locul realului. Motiv ca în aceste zile, la primăria comunei să se lucreze organizat, cu termene ferme, la proiectele viitoare, pentru că altfel nu se poate. Incidenţa este scăzută la nivelul comunei, motiv ca oamenii să mai uite de ameninţarea iminentă a pandemiei. La foarte multe întâmplări ce se petrec pe valea Dunării, reporterul –dacă mai există- ajunge mereu prea târziu, dacă mai ajunge vreodată. Fiindcă Ciupercenii Noi, la cum arată astăzi, mărturiseşte un lanţ de întâmplări, mai mult sau mai puţin pitoreşti, mai mult sau mai puţin fericite, mai mult sau mai puţin dramatice, dar oricum o zbatere, o speranţă, îndreptate implicit spre un ţel. Faptele ce trădează un început şi un sfârşit sunt rotunde, iar când sunt aşezate capăt la capăt împlinesc o poveste, în absenţa căreia istoria locului ar rămâne lipsită de miez şi de înţeles. Aceeaşi monografie mai veche a comunei, nu poate fi rescrisă decât de altă mână şi gândită de altă minte. Ciupercenii Noi nu e altceva decât o comună emblematică a Doljului, care are un primar şi destoinic, dar şi apt să înţeleagă noul curs al vremurilor. Pentru care, ca şi pentru alţii, vorba este umbra faptei.
