Mâine, 22 ianuarie a.c., se semnează la un hotel din oraşul Aachen un nou tratat de cooperare şi integrare între Franţa şi Germania. La 56 de ani, după cel semnat de Konrad Adenauer şi Charles de Gaulle, la Palatul Elysee. Ideea aparţine preşedintelui francez şi a fost lansată în discursul de la Sorbona din 26 septembrie 2017, când se afla cum se spune „pe val”. Acum însă când „vestele galbene” au ajuns la al zecelea act, cu manifestări violente de stradă, valuri de agresiuni asupra forţelor de ordine, morţi şi răniţi şi nu sunt semne de renunţare, altfel stau lucrurile. Dacă anul 2017 a fost annus mirabilis, anul 2018 a fost annus horribilis pentru Emmanuel Macron. Încât Annegrette Kramp Karrenbauer (56 de ani) liderul Uniunii Creştin-Democrate (CDU), în urma congresului de la 7 decembrie 2018 se arată îngrijorată de ceea ce se petrece în Franţa. Se spune că textul noului tratat ar urma să reflecte intensitatea relaţiilor franco-germane şi dificultăţile Parisului şi Berlinului în imprimarea unui nou suflu „prieteniei” dintre cele două ţări. Constituit din 28 de articole, „tratatul privind cooperarea şi integrarea franco-germană” nu are aceleaşi ţinte precum cel din 1963. În epocă, la mai puţin de 20 de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, De Gaulle şi Adenauer semnau un tratat de reconciliere. Acum este vorba de un „tratat de convergenţă”, care se „alătură”, branşându-se, Tratatului Uniunii Europene şi vizează, se spune, mai buna cooperare transfrontalieră, deşi se insinuează că ar fi vorba de crearea unui mecanism cu mai multe viteze la nivelul UE în care decizia să aparţină cuplului franco-german, după ce Parlamentul European tocmai a votat, şi prin aportul eurodeputaţilor liberali români, la mijlocul săptămânii trecute, un document lipsit de orice bază legală, conform căruia statele, care nu îndeplinesc anumite criterii, conform viziunii Bruxelles-ului, să nu mai beneficieze de fonduri de coeziune, sau, în cel mai bun caz acestea să fie reduse. Or, fondurile de coeziune sunt destinate cu precădere ţărilor rămase în urmă, mai exact celor din Estul Europei. Adică: Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria, România, Slovacia. O notă aparte o face şi Italia, a cărei frondă la adresa Parisului este deja notorie. În cursul săptămânii trecute, într-un articol publicat în „Le Monde”, vicecancelarul german Olaf Scholz afirma că nicio ţară din Europa nu are puterea să decidă propria soartă fără spijinul UE. Iar pentru Uniunea Europeană acest an, în care sunt prevăzute alegeri europarlamentare, va fi unul cheie pentru generaţiile viitoare. După cum se ştie preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene este deţinută momentan de România. Evaluarea lui Olaf Scholz este corectă, cu condiţia ca şi ţările europene enumerate, să fie luate în seamă, fiindcă nu vor fi deloc încântate de „dictatul” franco-german. Şi asta într-un moment în care „era Merkel” – glorioasă – se încheie, iar „era Macron” nu poate începe, din cauza problemelor interne. Cota sa de popularitate, potrivit sondajului Ifopp pentru „JDD” se află la 27%, un pic mai bună decât a predecesorului său, după aproape doi ani de mandat, Francois Hollande (22%). Stăruie însă în spaţiul public întrebarea: dacă poate să conducă Franţa. Anul trecut, în ţările din UE producţia industrială a scăzut sensibil: Franţa -3%, Spania -1,5%, Italia -1,6%, Germania -1,9%. Iar în zona euro plonjonul a fost de 1,7%, cel mai ridicat după 2016, potrivit datelor din 14 ianuarie publicate de Eurostat. În Franţa, prin tot ceea ce se întâmplă se asista la recredibilizarea lui Marine Le Pen, marginalizarea lui Laurent Wauquiez, liderul dreptei, pe al cărui teritoriu vrea să se instaleze Emmanuel Macron, cu partidul său „LREM”, în perspectiva alegerilor europene. Lipsit de o credibilitate rezonabilă în ţara sa, din varii motive, este greu de acceptat, că va putea impune o nouă conduită, la nivelul Uniunii Europene. Chiar cu sprijinul discutabil al Angelei Merkel.
