A readus-o la Craiova… Beethoven! După ce, cu mulți, foarte mulți ani în urmă, venind aici pentru prima oară, n-a avut decât un spectator în sală – și acela greșise ușa, după cum își amintește, amuzată! –, acum un numeros public a aplaudat-o, bucurându-se de revenirea sa pe scena Filarmonicii „Oltenia”.
Concertul de vineri seara, al treilea dintr-o serie de zece dedicată creaţiilor compozitorului german, i-a prilejuit sopranei Bianca Manoleanu reîntâlnirea cu partitura Missei în Do major, op. 86. Totodată, cu Orchestra Simfonică, de această dată condusă de dirijorul Robert Gutter (S.U.A.), și Corala Academică, ansamblu cu tradiție, căruia i-a descoperit prospețimea și aceeași bucurie de a fi pe scenă. Soliștii serii – trei tineri interpreți, cu toții studiind la Universitatea Națională de Muzică din București, unde Bianca Manoleanu este profesor universitar doctor la Catedra de lied-oratoriu şi decan al Facultăţii de Interpretare Muzicală: mezzosoprana Corina Țică (doctorand), tenorul Adrian Dumitru (masterand) și basul Daniel Pascariu (student).
„Nici nu știu ce îmi place mai mult, pedagogia sau a interpreta… Lucrul cu tinerii e extraordinar!”, mărturisește Bianca Manoleanu. „Pot să vă spun că absorb tinerețea și bucuria cu care ei cântă! Poate sunt obosită, poate am momente în care urechile mele sunt saţiate de atâtea sunete de peste zi… Dar cu ei îți regăsești motivația pentru care ai început să cânți. Știți ce extraordinar este să-ți aduci aminte în fiecare zi de ce ți-ai ales această profesie?!”, mai spune soprana.
Pasiunea pentru muzică o are din familie şi niciodată nu s-a imaginat făcând altceva. O familie de italieni, cu apetit pentru Operă şi Filarmonică. „Tatăl meu avea o voce ce nu putea fi cuprinsă între pereții unei săli, tremurau geamurile când cânta!”, îşi aminteşte. Explicabil, căci era descendent al familiei Moreschi – Alessandro Moreschi (1858-1922) fiind ultimul cântăreț castrat al Vaticanului. O întâmplare recentă şi nefăcută publică până acum a determinat-o pe Bianca Manoleanu să investigheze mai amănunţit aceste legături muzicale.
Numele său rezonează însă cu liedul, un gen ce valorifică în egală măsură muzica și poezia. În această artă interpretativă s-a impus ca una dintre cele mai bune voci, susținând numeroase recitaluri în Europa, dar și în S.U.A. și Asia. După cum bine se știe, împreună cu soțul său, pianistul Remus Manoleanu – de asemenea, profesor la Universitatea Națională de Muzică din capitală, Catedra de pian – alcătuiesc un duo foarte apreciat. Ambii sunt autori de cărți referențiale în muzicologia națională privind creația românească de lied și, totodată, membri fondatori ai Festivalului și Concursului Național „Ionel Perlea” de la Slobozia. Liedul nu e o muzică a tinerilor de altădată, consideră Bianca Manoleanu, ba, din contră, este cât se poate de actuală și apreciată pentru emoția pe care o transmite. „Tinerii au nevoie de această emoție”, susține soprana.
Despre arta interpretativă și condiția muzicianului român de astăzi, despre importanța educației în domeniu date celor ce nu optează pentru școlile vocaționale, dar și despre Craiova – oraș cu o importantă tradiție muzicală – în competiția pentru obținerea statului de Capitală Culturală Europeană în 2021 soprana Bianca Manoleanu vorbește cu pertinența artistului și a dascălului prețuit atât în breaslă, cât și de public.
– N-a trecut foarte mult timp de când aţi evoluat, ultima dată, pe această scenă a Filarmonicii „Oltenia”: pe 29 noiembrie 2013, în cadrul celei de-a 40-a ediţii a Festivalului Internaţional „Craiova Muzicală”, când, alături de unul dintre virtuozii pianului, Remus Manoleanu, aţi susţinut recitalul „Canzoni Italiane”. Aţi acceptat, iată, să reveniţi acum într-un Concert Beethoven. Pare-se că sunt de nerefuzat invitaţiile la Craiova! Aşa este?
– Așa este! Mai ales că programul cuprinde această lucrare inedită, Missa în Do major, op. 86, pentru solişti, cor şi orchestră, deși este scrisă cu 15 ani înainte de Missa solemnis, la o comandă făcută lui Beethoven pentru aniversarea unei onomastici a prințului Nikolaus Esterhazy. Obișnuința era ca zilelor aniversare să li se închine câte o missă. Haydn era cel care le scria, dar și Beethoven se vede pus în situația de a accepta comanda. Prima audiție a fost un eșec total! Sigur, în perspectiva unei istorii a muzicii, lucrarea este absolut minunată, cu precădere a doua parte, când Beethoven începe să dezvolte toate temele. Nu este ofertantă pentru un solist vocal; pentru un muzician însă, da. Este o bucurie să asculți această polifonie vocală. Așadar, Beethoven este cel care m-a readus la Craiova. De altfel, în primele dăți în care am venit aici, prin anii ’90, am cântat Simfonia a IX-a, înlocuind-o pe profesoara mea de atunci, Emilia Petrescu. Nu-mi amintesc foarte bine, dar cred că Horia Andreescu era cel care dirija…
Chiar venind încoace – pentru că atunci când am ieșit de pe autostradă a început să plouă –, mi-am adus aminte că tot pe o ploaie măruntă am ajuns prima oară la Craiova, într-o serie de concerte organizare de Uniunea Criticilor Muzicali. Pare-mi-se că într-o sală a Casei de Cultură a Studenților avea loc concertul, care a fost transmis în direct la radio. În partea a doua, eu și soțul meu am susținut un recital de lieduri de Hugo Wolf, iar în prima a fost o pianistă de la Cluj. În sală am avut însă un spectator, care și el a plecat la pauză, scuzându-se și spunând că a greșit ușa. A fost chiar nostim! Venind, acum, la Craiova, mi-am amintit de această experiență și am râs cu cei cu care eram în mașină – ceilalți soliști din concertul Beethoven de acum. Au urmat apoi mai multe invitații la Filarmonica „Oltenia” și am făcut multe concerte frumoase aici.
– Cum regăsiți, la început de 2014, Filarmonica „Oltenia”, cu artiștii ei – coriști, membri ai Orchestrei Simfonice?
– În special de cor mă leagă foarte multe. Și-a păstrat această frumoasă tradiție și simt o prospețime a lui. Am cunoscut-o și pe dirijoare (n.r. – Manuela Enache), nu știam că este atât de tânără! Dar cred că este o mână de fier și foarte inimoasă. Pentru că, repet, se simte o prospețime în calitatea sunetului și e foarte bine echilibrat. Și are oameni care doresc să cânte. Asta e extraordinar! Pentru un muzician, fiecare partitură ar trebui să fie un nou început, căruia să-i acorzi toată atenția și toată emoția ta. Să știți că am cântat cu multe formații corale din țară, dar la corul de la Craiova – deși, sigur, sunt multe de făcut şi aici – simt această bucurie de a fi pe scenă.
– În arta interpretativă a liedului v-aţi impus ca o soprană de mare fineţe, fiind apreciată ca una din vocile cele mai bune pentru acest gen atât de pretenţios. „Liedul este în muzică ceea ce reprezintă poezia în literatură”, declaraţi mai demult, în cadrul unui interviu. Vorbim de armonii sensibile, delicate, de un gen lipsit de strălucirea operei şi de anvergura muzicii vocal-simfonice… În acest zgomot şi zbucium al lumii actuale, cum îşi mai găseşte el locul, cum mai este receptat? Cumva ca o muzică a tinerilor de altădată?
– Nu, pentru că el este cântat de tinerii de acum. Deși există această obișnuință a spectacolelor grandioase, lumea caută exclusivitatea – ca în modă, haute couture, ca în cofetărie-patiserie, ceva special, unicatul. Vreau să vă spun că liedul este căutat acum ca o zonă cu mărgăritare… Nu e perceput ca o artă cu patina trecutului. Plus că în epoca actuală – și nu numai la noi – se scrie foarte multă muzică vocală camerală. Cât privește costurile pe care le implică, sunt acceptabile. Este un aspect la care se gândesc toți cei din domeniul artistic, pentru că arta a devenit un business. Iar artiștii își aleg ceea ce doresc să ofere. Și dacă știi să oferi, orice text muzical poetic, prin contemporaneitatea ființei tale, devine inteligibil, devine explicit. Și atunci muzica respectivă nu mai are patină învechită, venind dintr-o altă lume. Trebuie adusă la numitorul emoțional al tinerilor din secolul XXI. Ei caută emoția. Titlul spectacolului, felul în care alegi lucrările, ideea pe care construiești concertul sau recitalul trebuie să fie pe înțelesul tânărului de astăzi. Iar el, repet, este deschis la această emoție. Tinerii au nevoie de această emoție.
– Care e povestea pasiunii dvs. pentru acest gen „altfel”? E interesant de ştiut, pentru că i-aţi dedicat cea mai mare parte a activităţii dvs. În afară de concertele şi recitalurile pe care le susţineţi, aţi creat Fundaţia Culturală „Bianca”, ce are ca scop principal promovarea acestui gen, și aţi publicat două cărţi pe aceeaşi temă. Apoi, împreună cu Remus Manoleanu sunteţi membri fondatori și în juriul Festivalului şi Concursului Naţional de Interpretare a Liedului „Ionel Perlea” de la Slobozia, aflat, în mai 2013, la a XXII-a ediţie. Şi – să nu uităm – ați transmis această pasiune și fiicei dvs., soprana Stanca Maria Manoleanu…
– M-am născut într-un mediu muzical, într-o familie de italieni. Iar italienii au cântat dintotdeauna. Am descoperit anul trecut ceva despre care nu am povestit până acum… Eram președinta unei comisii de doctorat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti și a venit un tânăr care a prezentat o temă despre importanța cântăreților castrați în istoria muzicii. La un moment dat, a proiectat imaginile ultimilor, cei mai cunoscuți cântăreți de la Vatican. Răsfoindu-i lucrarea, n-am fost foarte atentă la ce se proiectează, dar, la un moment dat, când mi-am ridicat privirea, am văzut o fotografie cu tata tânăr. Nu vă pot spune ce emoție m-a cuprins.
Și am făcut imediat legătura: era vorba, de fapt, de Alessandro Moreschi, ultimul cântăreț castrat al Vaticanului. Mi-am adus aminte că tatăl meu se numea, după tată, Rosa, iar după mamă, Moreschi. Asemănarea și unele semne de familie, respectiv o anumită formă a urechilor – neobișnuit de mari și de lungi (iar Moreschi are toate pozele realizate în așa fel încât să nu i se vadă urechile) – m-au dus cu gândul și sunt în investigarea acestor relații. Ei au fost șase frați, iar vreo doi or fi ajuns prin România. Erau mai multe familii care, la începutul secolului, au venit și s-au stabilit aici. Între noi fie spus, majoritatea celor de generația mea s-au întors în Italia, într-un fel sau altul…
Am descoperit, deci, această legătură muzicală… Tatăl meu avea o voce ce nu putea fi cuprinsă între pereții unei săli, tremurau geamurile când cânta! Îi cânta mamei serenade peste grădini… Mama era și ea foarte dedicată muzicii. Ei cântau tot timpul, mergeau la Operă, la Filarmonică… Până la urmă, muzica n-a fost o profesiune, și-au ales altele, pentru că așa au fost timpurile, nu s-a putut. Dar au rămas cu această pasiune.
Eu m-am apucat târziu de cântat – am făcut pian până în clasa a XII-a –, pentru că știam ce înseamnă o voce. Nu se putea sta lângă tata când cânta! Încet-încet, mi-am descoperit și format şi eu o voce, dar care nu este a tatălui meu. Cine o moștenește este însă fiica mea, care și-a luat licența, la Conservator, în pian. M-am rugat ani de zile de ea să completeze studiile muzicale și în sfârșit a făcut și canto. Actualmente este la un master în canto la Geneva, unde lucrează cu Maria Diaconu. Avem și un băiat, care, de asemenea, a absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, este pianist și face studiile de doctorat.
Așadar, pasiunea a existat în familie. Și nici nu mi-aș fi putut imagina că am să fac altceva, că aș putea să am altă profesie. Apoi, întotdeauna am îmbinat această bucurie de a lucra pentru mine, cu instrumentul meu – vocea, cu bucuria de a lucra cu cei de lângă mine, cu propriii copii, cu elevii și apoi studenții de la Universitate. Nici nu știu ce îmi place mai mult, pedagogia sau a interpreta… Lucrul cu tinerii e extraordinar! Cei din Concertul Beethoven de la Filarmonica „Oltenia” au fost studenții mei la cursul de lied-oratoriu, iar pentru acest eveniment am lucrat special cu ei și iată că am reușit să ne omogenizăm. Pot să vă spun că absorb tinerețea și bucuria cu care ei cântă! Poate sunt obosită, poate am momente în care urechile mele sunt saţiate de atâtea sunete de peste zi… Dar cu ei îți regăsești motivația pentru care ai început să cânți. Știți ce extraordinar este să-ți aduci aminte în fiecare zi de ce ți-ai ales această profesie?! Să te bucuri că faci, că formezi un sunet, că găsești o altă rezonanță, că găsești un nou sens unui cuvânt, unei fraze muzicale?! Asta se face predând…
– Sunteţi profesor universitar doctor la catedra de lied-oratoriu a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti şi, totodată, decan al Facultăţii de Interpretare Muzicală. Şi din această perspectivă – ca şi din cea de solistă care a concertat în compania unor prestigioase formaţii în ţări europene, dar şi în America şi Asia –, cum priviţi şi cum acceptaţi condiţia muzicianului român de astăzi?
– A te ocupa de statutul social al profesiei tale înseamnă a-ți mânca 90% din energie. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fim lăsați în pace și, așa cum în spitale există manageri care nu sunt doctori, să existe pentru muzicieni manageri care nu sunt artiști și care să lupte pentru drepturile lor. Muzicienii sunt prea generoși, prin natura profesiei. Nu poți să fii altfel dacă lucrezi cu un instrument sau cu vocea ta… Nu avem timp și nici energie pentru a răzbate.
Suntem insuficient apreciați la nivel de societate, dar este o chestiune de ordin economic, care are loc în toată Europa. Peste tot se restrâng orchestre, nu sunt bani pentru artă. Deci, e vorba numai și numai de starea economică a locului în care trăiești. Totdeauna, și înainte de Revoluție, cântam din bucuria de a cânta şi îi învățam pe cei din jurul meu să facă același lucru. Dacă poți să și trăiești din asta – pentru că aici este problema, să ai liniștea să poți crea în profesia ta –, cu atât mai bine. Dacă nu, găsește-ți altceva din care să trăiești și fă în continuare, cu aceeași bucurie și prospețime, muzică!
Am ajuns întâmplător decan și vă spun că este o muncă de-a dreptul copleșitoare. Uneori ne punem afișe acasă cu ceea ce cântăm, ca să nu uităm ce suntem. Pentru că suntem nevoiți să facem atâtea altele ca să avem un spațiu pentru a face muzică… Deci, muzicianul nu este apreciat cum trebuie, nu pentru că nu ar merita sau că nu are înțelegere, ci pentru că economia este cum este. Fiindcă, altfel, România a apreciat întotdeauna arta și a acordat însemnătate învățământului muzical, artei, în general.
– Uitându-vă la studenții dvs., la tinerii din sălile de concerte sau pe care îi întâlniți aiurea, la elevi și la programa școlară – așadar, și în învățământul vocațional, și în cel general –, uitându-vă pur și simplu în jurul dvs., câtă atenție credeți că se mai acordă astăzi educației muzicale?
– Însemnătatea acordată artei, de care pomeneam, ne vine de la ruși. Școala românească de interpretare a avut o tradiție, e adevărat, dar peste ea s-a suprapus această școală rusească, care rămâne în continuare cea mai bună în toată lumea. Prin noul sistem de învățământ – Bologna, pentru majoritatea universităților românești –, noi am cam părăsit arhitectura sistemului de învățământ muzical rus. E bine, e rău… nu știu. Probabil nu se poate altfel. Am părăsit-o începând cu formațiile corale, care nu mai sunt cum erau, căci aveam o tradiție, cu orchestrele care împânzeau țara… Această prioritate acordată învățământului muzical nu mai există.
Ceea ce se face în licee… e discutabil. Noi nu suntem foarte mulțumiți de ceea ce vine la universitate, la admitere. Trebuie să suplinim de multe ori ceea ce nu se face. Și nu se face nu atât pentru că profesorii nu fac, ci poate și pentru că familia elevului nu găsește în perspectivă din a fi muzician, artist, o profesie care să aducă un statut social adecvat cantității de muncă pe care trebuie să o investești, un statut financiar, ca să poți trăi. Și atunci această lipsă de interes se vede în nivelul de pregătire. Dar în Universitate tinerii se triază – cei care vor într-adevăr și au pasiune fac. Cu foloase materiale mai multe sau mai puține…
Gândiți-vă că noi eram cunoscuți în Europa prin școala violonistică și prin școala de canto. Acum am rămas, din păcate, numai cu cântăreții, pentru că vocile se nasc. Dacă vă uitați pe site-urile marilor teatre de operă, la cântăreții angajați permanent, o să vedeți liste cu români, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Cu școala de vioară s-a cam terminat la noi, nu știu de ce… Școala de violoncel însă renaște, datorită unui om cu suflet mare și cu foarte multe legături printre cei de aceeași profesie, printre profesorii de violoncel din toate instituțiile, de la toate nivelurile muzicale. Este vorba de Marin Cazacu. La ediţia trecută, Festivalul „George Enescu” a avut secțiune de violoncel și au fost foarte mulți concurenți. Noi, la București, avem în școală foarte mulți violonceliști, unul mai bun ca celălalt.
– Ca și Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Brașov și altele, Craiova își dorește să obțină statutul de Capitală Culturală Europeană în 2021. Ca artist – şi încă unul care a străbătut lumea! –, unde considerați că ar trebui să puncteze orașul pentru a-și consolida poziția în această competiție?
– Grea întrebare! Pentru că tradiție muzicală există aici, manifestări muzicale de amploare totdeauna s-au organizat la Craiova… Artele vizuale, de asemenea, au o prezență împământenită aici. Ar putea fi însă ceva…
În 2007, am nimerit la Luxemburg. Vreau să vă spun că la fiecare colț de stradă, în fiecare instituție, biserică, în fiecare spațiu se întâmpla ceva, peste tot era ceva dintr-un domeniu de artă. Și se întâmpla nu cu oameni din Luxemburg – și noi tot așa ajunseserăm acolo. Erau contracte făcute unor personalități, grupuri, pictori, arhitecți din spațiul european. Deci aceste conexiuni – și oltenii au un fler special în a-și face legături și a-și deschide ferestre către lumea din afară –, aceste colaborări sunt importante. Cred că acesta e cuvântul-cheie, a colabora – în diverse direcții artistice, cu personalități, cu instituții, cu fundații din alte părți ale Europei.
Cred că acesta și este unul dintre scopurile amplului program european – să deschidă ușile. Cu cât mai multe colaborări în mai multe direcții avem, cu atât șansele sunt mai mari.
Cu una din vocile cele mai bune pentru genul atât de pretenţios al liedului, Bianca Manoleanu s-a impus în arta interpretativă ca soprană cu o foarte mare forţă de expresie, cu o frazare impecabilă şi o distincţie aparte. De-a lungul timpului, a colaborat cu Orchestrele Filarmonicilor din Bucureşti şi din ţară, a susţinut numeroase concerte vocal-simfonice în compania unor prestigioase formaţii în Ungaria, Germania, Franţa, Italia, Japonia.
Urmând linia repertorială a profesoarei sale, Emilia Petrescu – care a considerat-o singurul ei discipol –, a aprofundat repertoriul de lied universal şi românesc. Absolvirea la Viena a cursului de măiestrie sub îndrumarea mezzosopranei Christa Ludwig i-a adus aprecieri elogioase din partea acesteia: „Es war wunderbar Sie und ihre liebliche Stimme und Kunst kennen zulernen” („A fost minunat să cunosc arta şi cântul dumneavoastră suav”).
În anii 2005 şi 2006 a participat, alături de pianistul Remus Manoleanu, cu recitaluri de lied la Festivalul „George Enescu”, organizate în Germania (Heidelberg), Belgia (Bruxelles) şi Franţa (Strassbourg). În 2006 a susţinut ca solistă a Ansamblului „Romanian Baroque Orchestra” (sub conducerea lui Alison Bury) un lung turneu de concerte la Londra, Paris, Bruxelles, Luxemburg și Amsterdam.
Simultan activează ca profesor universitar doctor la Catedra de lied-oratoriu a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, unde actualmente deţine şi calitatea de decan al Facultăţii de Interpretare Muzicală.
A publicat două cărţi pe tema sa predilectă – liedul românesc: „Direcţii poetice în creaţia românească de lied a secolului XX” şi „Călătorie în lumea poetică a liedului românesc contemporan”. Împreună cu Remus Manoleanu au creat Fundaţia Culturală „Bianca”, ce are ca scop principal promovarea liedului românesc. În anul 2010 a obţinut alături de pianistul Remus Manoleanu Premiul „Excelenţa în Interpretare”, oferit de Forumul Muzical Român, iar în 2011 a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, acordat de Preşedintele României.
