Prin iulie 2005, când Alianţa D.A. se afla la guvernare, a picat dintr-odată ideea alegerilor anticipate, în scopul mărturisit al realizării unei majorităţi confortabile, care să extirpe „soluţia imorală”. Eram la câteva luni de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale şi inclusiv premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, acceptase iniţial să-şi dea demisia în Parlament, ca primă etapă a procedurilor constituţionale ce trebuiau îndeplinite. A revenit asupra intenţiei, alegându-se, temporar, cu porecla de „Răzgândeanu”. Nici inundaţiile abătute asupra unor zone întinse ale ţării, cu pagube materiale consistente, abia evaluate, n-au îndoit prea mult opiniile pretorienilor civici ai puterii, adepţi ai demersului. Acum, în toiul manifestărilor de stradă, ideea alegerilor anticipate a revenit printre sloganurile scandate. Asta cere şi opoziţia, având în vedere că suntem într-un an electoral. Purtătorul de cuvânt al PDL, Sever Voinescu, a recunoscut joi că ne aflăm în faţa „nemulţumirii celei mai mari părţi a populaţiei”. Soluţia politică a dezamorsării tensiunilor din stradă aparţine, fireşte, Parlamentului, convocat luni în sesiune extraordinară. Convenirea, prin dialog, a unui calendat al alegerilor anticipate, decuplate de cele locale, ar putea constitui o modalitate de atenuare a protestelor. Dacă nu singura, oricum una dintre ele. Simplu nu este. Autorul preferat al şefului statului, Mircea Cărtărăscu, scrie în ultimul editorial din „Evenimentul Zilei”: „(…) Poate merită încercat şi cu Opoziţia. Când e o chestiune de interes naţional, e bine să ne gândim, totuşi, la consecinţe. Cine crede că, oricum, nu poate fi mai rău ca acum, n-are decât să iasă în stradă, pentru căderea structurii actuale de putere. Nu e, în sine, nici o pagubă. Poate că ne vom lămuri astfel, odată pentru totdeauna, şi în privinţa competenţelor opoziţiei. (…)”. Se pot comenta nuanţele textului respectiv, în fel şi chip. Nu ne hazardăm. Opinăm, însă, că altă soluţie democratică, rezultată, evident, prin sufragiu popular, nu există. Mai întâi, Opoziţia trebuie să câştige alegerile. Că se încearcă discreditarea ei, prin sloganuri aiuristice, „PDL şi USL=Aceeaşi mizerie”, asta ţine de producţia intelectuală a celor specializaţi în diversiuni. Protestele nu sunt exprimate, astfel, împotriva guvernării actuale, ci a întregii clase politice. Iar culpabilizarea pauşală convine coaliţiei de guvernare, întrucât se diminuează presiunea pusă pe actualul guvern. Fractura de logică a sloganului n-o mai comentăm. Când s-a propus şi votat, prin asumarea răspunderii guvernului, aberanta şi nedemocratica măsură a comasării alegerilor, probabil că… opoziţia era de vină. Când votul popular a fost mutilat în Parlament, prin aranjamente politice fără precedent, aceeaşi situaţie. Când, inclusiv legea dialogului social, a fost trecută, în dispreţ, prin asumarea răspunderii Guvernului, n-a fost auzită o voce clamând: ajunge! Când opoziţia a fost decimată, şi apoi stigmatizată, în Parlament, aceeaşi tăcere complice. Toate acestea şi câte au mai fost, fiindcă n-o să enumerăm toate derapajele democratice ale PDL, îngemănate cu nemulţumirile sociale, nu puteau genera decât ceea ce vedem. La o amplitudine descumpănitoare. Acestea nu sunt „nefastele moşteniei ale unui sistem ilegitim şi criminal”, cum apreciază politologul Vladimir Tismăneanu, ci consecinţele unei guvernări care a reuşit să alimenteze copios tensiunile sociale, să scoată şi să ţină oamenii în stradă în plină iarnă. Iar nemulţumirile s-au coagulat încet-încet, luând o formă clară şi intransigentă. Radicalizată chiar. Este primul protest serios, întins pe durata a mai multe zile, pe care l-a cunoscut România în ultimii ani. Serios nu prin amploare, ci prin atitudine. Şi cum guvernarea democratică a societăţii nu se poate face din stradă, intervenţia factorului politic este imposibil de evitat. În Grecia şi Italia, la sugestia Bruxelles-ului, s-au schimbat guvernele, fiind substituite cu temporare guverne de tehnocraţi, abilitate să pregătească alegerile. Dacă nu se convine asupra organizării de alegeri anticipate, atunci Guvernul nu demisionează, însă riscurile asumate sunt imense. Nerostită rămâne doar întrebarea: ce poate urma?
