An de an, spre sfârşitul lui decembrie, se aduc sistematic în discuţie evenimentele de acum 28 de ani, numite de nu puţini „revoluţie”, şi avem pe cale de consecinţă o cohortă de revoluţionari, cu atestate în regulă, şi, mai nou, „lovitură de stat”, prin comunicatul Parchetului Militar de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, asupra „Dosarului revoluţiei”. Că am avut mai degrabă o îngemânare fertilă între una şi alta, ar părea o teză mult mai verosimilă, pentru cei care au trăit, în maximă tensiune, evenimentele respective, este o altă discuţie. Erau întrunite însă şi condiţiile exprese ale unei lovituri de stat, aşa cum sunt ele descrise de Edward Luttwak, în ghidul său practic, despre asemenea momente. Sigur că şi teza unei revoluţii, realizată de poporul român împotriva lui Nicolae Ceauşescu, prin raportare şi la ceea ce se întâmplase în toată Europa de Est, unde Honecker, Kadar, Jaruzelski sau Jifkov – docili Kremlinului -, fuseseră basculaţi în câteva luni de Mihail Gorbaciov, are şi ea susţinătorii ei. Mai ales că Nicolae Ceauşescu se dorea în continuare „o piatră tare”, un rebel pentru Kremlin, nicidecum la picioarele lui Gorbaciov, şi deloc o piesă de domino ca altele. Argumente: ‘68, apoi non-alinierea la ruperea relaţiilor cu Israelul după războiul de 6 zile din iunie 1967, apoi vizita la Beijing, în 1971, în plină criză sino-sovietică, apoi neboicotarea Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, din 1984, unde ţările din Est nu au participat ş.a.m.d.. Comunicatul Parchetului Militar anunţă, în temeiul probaţiunilor administrate mecanismele dezinformărilor constante, cu consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, totul pentru instaurarea la nivel naţional a binecunoscutei psihoze teroriste. S-a minţit ca la balamuc. Acelaşi comunicat, în premieră, menţionează că până la executarea soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, la Târgovişte, au fost identificate trei tentative de lichidare fizică a acestora. Decembrie ‘89 reprezintă, neîndoielnic, o pagină de istorie recentă. În continuare, deloc clară. Chiar dacă unii confraţi îşi duc mâna stângă peste mâna dreaptă, fiindcă au susţinut ideea unei lovituri de stat, de maximă actualitate ni se pare acum cartea lui Michel Castex, şeful grupului de jurnalişti AFP, sosiţi la Bucureşti chiar în ziua de Crăciun, „Un mensonge gros comme le siecle” (n.r. O minciună mare cât secolul) – Ed. Albin Michel, 1990. Autorul demonstrează că „minciuna a fost soclul fondator al revoluţiei”. Ceea ce este grav. Mult mai grav este faptul că a avut un şef de orchestră clandestin. Pentru prima dată mărturiseşte Michel Castex, CIA şi KGB şi-au dat mâna la căderea lui Nicolae Ceauşescu. Sulfurosul ministru francez de externe, Roland Dumas, vorbea, în decembrie ‘89 de trimiterea de brigăzi internaţionale pentru a lupta alături de insurgenţi, contra oamenilor puterii. Orchestrarea unei intoxicări fără precedent a populaţiei, exagerarea minciunii şi a ororilor în presa ţărilor vecine, prin zelul agenţiilor Tanjug, MTI, BTA, au făcut numai şi numai rău, dând asigurări că operează, pe teritoriul ţării, comandouri arabe, alături de unităţi speciale ale Securităţii, ba şi mercenari, nord-coreeni, încât până şi un intelectual de calibrul academicianului francez de origine română Eugene Ionesco, la un post de radio israelian spunea: „Potrivit mărturiilor ungare şi sârbe, soldaţii români au refuzat să tragă în populaţie şi militari nord-coreeni au deschis focul”. S-a incititat la război civil, dar n-a ieşit, fiindcă Iulian Vlad – inteligenţa ascuţită -, conform mărturisirilor, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita „vărsarea de sânge”. Au murit însă destui oameni nevinovaţi. Tanjugul, fiindcă era credibil, s-a autodepăşit în mistificări. Va simţi câţiva ani mai târziu, ce înseamnă mistificarea în presă. Fiindcă eroarea, o ştim de la Talleyrand, este mai mult decât o crimă, şi nu doar în politică. Comunicatul Parchetului Militar, chiar şi succint, validează multe din afirmaţiile generalului Iulian Vlad „Confesiuni pentru istorie” de Aurel Rogojan, o carte apărută recent, şi însoţită de comentarii de tot felul. Evenimentele din decembrie ‘89 rămân o temă ardentă pentru istorici. Ceea ce nu se va putea oculta, în nicio împrejurare, este participarea tinerilor – mulţi plătind cu viaţa -, personajele centrale ale evenimentelor dramatice de atunci. Emanaţii evenimentelor din decembrie ‘89, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, şi deloc ultimul pe listă, Ion Iliescu, dar şi ceilalţi, pe care nu îi mai enumerăm, au părăsit, rând pe rând, scena politică, iar unii dintre ei şi această lume.
