Dificila cheie a unor alegeri istorice

0
125

A existat, premergător turului II al alegerilor prezidenţiale, şi întrebarea firească dacă poate fi răsturnat un avantaj de 10 puncte procentuale, la care analiştii OpenPolitics, în temeiul unor cercetări deloc partizane, asupra a 18 ţări din Europa de Vest, Centrală şi de Est, cu alegeri în două tururi, au dat un răspuns afirmativ. Ei au colectat date despre 70 de alegeri prezidenţiale, din care 52 de scrutinuri în două tururi, în restul învingătorul fiind desemnat din primul tur. Concluzia analiştilor? De 18 ori, adică în aproximativ 1/3 din cazuri, linia de demarcaţie între imposibil şi posibil s-a dovedit extrem de fluidă. Condiţia expresă care a trebuit fi îndeplinită în răsturnarea de situaţie a fost aceea că o masă mare de votanţi, care în primul tur nu optaseră pentru nici unul din candidaţii ajunşi în finală, au făcut-o cu această ocazie. Republica Moldova (1996), Ucraina (1994), Macedonia (1992) – dar cu mari nereguli în procesul de votare – Slovacia (2004) sunt exemplele oferite, deloc concludente, fiind vorba de democraţii tinere, neconsolidate, cu câmpuri electorale volatile. Cazurile din restul Europei, în care un candidat a surmontat un ecart de 10 puncte, arată că acest lucru este fezabil, dar numai cu condiţia mobilizării electoratelor candidaţilor eliminaţi. Cum precumpănitor, adică peste 70%, electoratele Monicăi Macovei şi al Elenei Udrea, „partea luminoasă şi partea sumbră” (10%) a moştenirii Traian Băsescu, a votat cu Klaus Iohannis, iar susţinătorii „de strânsură” ai Alianţei PSD-UNPR-PC (PP-DD şi PRM) mai de grabă au dezorientat, potenţând discret votul anti-Ponta, adică dezastrul, realizăm absenţa oricărei simetrii. Vorbind de dezastru, îl putem considera unul similar celui resimţit de ARD (care includea PDL) la alegerile parlamentare din 2012, când şi un „arac de vie” cu sigla USL era votat. Dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 diaspora a înclinat singular balanţa în favoarea lui Traian Băsescu, după ce Mircea Geoană câştigase, la o diferenţă mică, e drept, de circa 15.000 de voturi, în ţară, de data aceasta votul din străinătate pro-Iohannis nu a făcut altceva decât a augmentat proporţiile dezastrului. Fără nici o urmă de raţionalitate. Peste un milion de voturi în plus pentru Iohannis, ceea ce nimeni nu putea să anticipeze, n-ar fi fost posibile fără o dezamăgire profundă, abil indusă, sublimată în adversitate pură. Doar o hipnotizare în masă s-ar fi concretizat în aşa ceva. Fireşte, diferenţa, deloc decuplată de erorile majore ale staff-ului de campanie, condus de Liviu Dragnea, ridică o altă problemă: Eduard Helvig, director de campanie al lui Klaus Iohannis, a fost mai inteligent, mai profesionist şi mai abil? Alianţa Creştin Liberală, încropită târziu, în pofida a tot ceea ce se ştia despre ea, legată ombilical şi de măsurile nepopulare şi aroganţa implementării austerităţii şi atâtea altele, din vremea guvernărilor Boc, a captat prin reţelele de socializare, care au făcut furori, atât un electorat indecis, cât şi unul tânăr, aproape electrizat, ca la un concert oferit de o mare vedetă a muzicii. Retrospectiv, doar Vadim Tudor, în turul II al alegerilor prezidenţiale din 2000, a mai reuşit o creştere atât de mică, de aproape 5 procente faţă de primul tur, oricum puţin mai mult decât Victor Ponta. Alegerile prezidenţiale 2014, prin deznodământul lor, şi ne referim la proporţiile scorului, devin istorice. O tragedie pentru Victor Ponta, vedetă politică şi media, premier în funcţie, cu destule butoane la îndemână. A făcut şi el erori, de altfel inevitabile, însă per ansamblu impresia generală nu era una descumpănitoare. Poate doar faptul că a patinat, în multe momente, – indecis – în finalizarea angajamentelor şi acţiunilor anti-Băsescu pe care le clamase, uneori poate sub presiunea externă, eşuând în a fi considerat de principalul adversar politic drept „un pisicuţ”. Puternic zdruncinat, mai mult decât bulversat, acum realizează şi el că există eşecuri mai convingătoare decât unele succese. E uşor să fii Victor Ponta când învingi şi toţi te aclamă. Lucrurile sunt cele care sunt şi îşi urmează cursul. Iar social-democraţii nu mai au doar un adversar redutabil – Traian Băsescu – ci numai adversari. Care îi privesc ca pe nişte învinşi. Ceea ce nu înseamnă altceva decât faptul că Victor Ponta va trebui să facă faţă imenselor presiuni ce vor urma. Dacă va rezista la îngurgitarea unui pahar de venin pe zi, se va reinventa – deloc exclus – deşi ai lui îl aşteaptă cu mâinile pe pumnale. Respectând tradiţia.