Orele de istorie medievală ale Primăriei Craiova!

0
104
Ediţia a şaptea (18-19 mai a.c.) a „Zilelor Mihai Viteazul”, în organizarea inspirată a Primăriei municipiului Craiova şi a Casei de Cultură „Traian Demetrescu” a avut, şi de această dată, consistenţă, prin riguroasa rescriere tematică a atmosferei medievale din perioada domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601). Programul festivităţilor a fost dens, judicios croit, cu mesaje istorice, calibrate, menite a insufla tinerei generaţii sentimentul tonic de apartenenţă la o comunitate teafără, cu o istorie fabuloasă, în care Mihai Viteazul, fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, domnitor al Munteniei, merită cu prisosinţă locul de azi, pe calul de bronz din Piaţa Prefecturii, şi cinstea de a se conferi numele său unei înalte decoraţii militare româneşti, Ordinul Mihai Viteazul. Bunele ore de istorie medievală, prin parada costumelor de epocă, expoziţii de arme, scene de lupte din epocă, muzică medievală, au trezit interesul craiovenilor. „Zilele Mihai Viteazul”, prin perenitatea lor, au o simbolistică aparte, mereu vie: ele ne aduc aminte mereu că viteazul domnitor vremelnic, sufletul şi conducătorul militar virtual, dacă nu oficial, al unei cruciade contra turcilor şi a lui Sinan Paşa, chiar i-a zdrobit pe aceştia, a trecut Dunărea, ajungând până sub zidurile cetăţii Adrianopole, potrivit istoricului Nicolae Iorga. În anul următor l-a bătut pe Sinan Paşa la Călugăreni, capturând până şi steagul verde al profetului. Ceea ce nu se mai întâmplase. Lupta între Înalta Poartă şi „acest câine de Mihaloglu”, cum îl numeau turcii, a durat opt ani. La capătul lor, când nu se mai plătea tribut, trădat de moldoveni, motiv pentru a anexa Moldova, dar şi de instabilul şi vanitosul Sigismund Batory – pretext pentru a cuceri Transilvania, unde numeroasa populaţie românească abia aştepta să scuture jugul păgânilor, spre a se uni cu fraţii din Valahia, Mihai a realizat unirea principatelor cu două veacuri şi jumătate înainte de Napoleon al III-lea şi România Mare cu trei secole înaintea Tratatului de la Versailles. De altfel, în opera ultimă şi cea mai ambiţioasă a lui Nicolae Bălcescu „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, ţelul acţiunii domnitorului este net proclamat: unitatea naţională, „visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”. A căzut răpus, în ajunul victoriei definitive, ucis de aliatul său genovezul Basta, care-l pizmuia, cu ajutorul mercenarilor valoni. Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, potrivit unor surse istorice, s-a găsit o scrisoare în care aceasta îl numea „steaua lor răsăriteană”. Capul său, furat de unul dintre căpetenii, a fost adus în Muntenia, şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Inspirase respect şi îngrijorare în rândul vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, prin capacitatea sa de a consolida cele trei principate româneşti şi de a promova interesele acestora. Contextul internaţional îi era defavorabil, şi fireşte, habsburgii vedeau în el o ameninţare a planurilor de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Că Mihai Viteazul nu a dorit unirea principatelor, în sens administrativ – în lipsa unei conştiinţe naţionale şi a unui instinct al unităţii -, ci doar colectarea de galbeni necesari unei visterii goale, pentru întreţinerea armatei sale numeroase, e un fals istoric menit a estompa din meritele unui erou naţional, capabil să dea printr-un efort războinic, ultima lecţie, înainte de Plevna, păgânilor turci. Turcii care îi dispreţuiseră tot timpul pe domnitorii români, jucării jalnice pentru ei, au rămas uimiţi în faţa curajului şi abilităţilor militare ale lui Mihai Viteazul. Ne oprim cu lecţia noastră de istorie, pentru a saluta încă odată orele de istorie medievală ale Primăriei Craiova, bine pregătite şi mai ales, izbutit prezentate, prin fiorul de autenticitate transmis. Aici e Craiova, capitala dintotdeauna a Olteniei, de unde a plecat în lume… Mihai Viteazul. Ceea ce nu ar trebui niciodată uitat.