PSD, o şansă a preşedintelui!

0
215

Cum-necum, în premieră post-decembristă, cu trei ani înaintea încheierii mandatului, preşedintele Klaus Iohannis atinsese un prag al nemulţumirii faţă de activitatea sa de 81%. Se mai bucura doar de încrederea a 14%, din rândul nucleului dur, dar risca să devină… insondabil. O asemenea stare de fapt avea precedent, din câte ne amintim, doar în ceea ce a trăit Francois Hollande, în Franţa, dar în ultimul an de mandat. Nu mai analizăm, sunt destui părerologi care o fac poate mult mai inspirat, cum s-a ajuns aici. De menţionat este faptul că alianţa „de dreapta” PNL-USR-UDMR, neinspirat croită, n-a fost una deplin funcţională, deşi atât liberalii, cât şi useriştii, avuseseră destul timp să se cunoască reciproc, mărşăluiseră alături în opoziţie, pregătind momentul în care vor trebui să coabiteze, într-un fel cordial. Cum s-au „rupt” nu mai are importanţă decât poate pentru istorici. Apelându-se la social-democraţi in-extremis, aceştia bine poziţionaţi în toate sondajele, după ce câştigaseră ultimele alegeri parlamentare, s-a dovedit încă o dată că există trepte distincte ale indigenţei. Liberalii, e drept în tonul parteneriatului lor cu preşedintele, construiseră un pol al negativităţii, un tărâm al negrului absolut, din PSD. Virajul acesta de atitudine, într-un moment de confuzie, dacă nu de haos prelungit, nu putea fi luat fără binecuvântarea lui Klaus Iohanis. După ce mersese buhul cât de nefrecventabili erau Ciolacu & company. Şi dintr-odată s-au dat jos măştile. Nimeni nu e ceea ce pare. Şi-a reevaluat părerile despre PSD Klaus Iohannis, după ce i-a dat jos de la guvernare în două rânduri, şi a vrut în permanenţă să-i elimine de pe scena politică, opinând că cea mai mare izbândă a sa în primul mandat a fost scoaterea lor de la guvernare? Poate n-aţi înţeles: social-democraţii se aflau într-o poziţie confortabilă şi continuând opoziţia, destul de domestică, nu puteau decât să câştige orice fel de alegeri fie ele la termen sau nu. De ce a acceptat „ciuma roşie” de până mai ieri, cu onoarea sfâşiată, intrarea la guvernare, fără scuzele publice de circumstanţă ale lui Klaus Iohannis este doar un recurs la adevăr. Şi dintr-odată, s-a întâmplat ceva: europarlamentarul Rareş Bogdan nu mai răcneşte maniacal. Florin Cîţu, toreadorul de până mai ieri, în referirile la PSD, a ieşit din propria stilistică. Şansa lui Klaus Iohannis este acum ca această coaliţie, anevoios coagulată, să reuşească pe fondul celor mai variate compromisuri şi a celor mai bizare contradicţii. Acestea fiind circumstanţele, nu altele, în temeiul logicii care a funcţionat la alcătuirea precedentei coaliţii (USR-PNL-UDMR) în care liberalii, cu cel mai mare scor la alegerile parlamentare dintre partidele enunţate, au dat premierul, de data aceasta, social-democraţii trebuie neîndoielnic să ofere primul prim-ministru, în cadrul „rotativei”. Nu e un moft, nu e o pretenţie aberantă, nu e o ireverenţă şi nici o aroganţă, decât o firească opţiune ce decurge din logica lucrurilor. Altminteri, totul pare o intrare la guvernare „în poziţia ghiocelului” în care se renunţă deliberat la toată agoniseala în planul credibilităţii, acceptând încă o dată, de data aceasta voit, umilirea din partea lui Klaus Iohannis. Maturitatea politică nu poate fi decât una în spiritul Constituţiei. Ce ne spune în schimb Florin Cîţu, liderul liberalilor: „E o victorie ca partidul mai mic să aibă premierul. E o victorie pentru PNL şi România”. În faţa cui, nu aflăm, deşi ne interesează. Atâta confuzie şi harababură logică, mai rar. Intrând la guvernare, în condiţiile impuse de alţii, social-democraţii pot fi de pe acum marii perdanţi. Deşi e greu de crezut că nu ştiu ce au de făcut, adică toate „mişcările” bine gândite.