Valul de imigranţi într-un continuu asalt la coastele europene a căpătat deja, în aceste ultime săptămâni, dimensiunea unui veritabil exod, cu întreaga sa simbolistică, inclusiv aceea din tradiţia biblică. Şi creştină, în general. Depăşite vizibil de acest fenomen, al cărui caracter de masă, aproape fără precedent în istoria modernă, ar fi trebuit anticipat ca o consecinţă logică a „primăverilor arabe”, instanţele politice de pe bătrânul continent sunt mai mult decât descumpănite, afişând o neputinţă cronică.
Ani de zile, sub semnul acelei bipolarităţi cu subtext segregaţionist, oricât de disimulat acesta din urmă sub explicaţii „psiho-sociologice”, delineat în dicotomia Nord-Sud. liderii Germaniei, Olandei, Danemarcei, mai nou ai Ungariei, Poloniei şi ai Ţărilor Baltice, şi-au declinat competenţa, ba chiar şi interesul, lăsând întreaga povară pe umerii Italiei, eventual ai Spaniei şi, mai nou, ai Greciei, şi aşa destul de încercate. Nici măcar o rezoluţie recentă a organismelor de la Bruxelles privind instituirea unei cote proporţionale de imigranţi n-a dat rezultate, rămânând literă moartă. Politicienii – din întreaga zonă europeană – sunt prinşi într-un vădit cerc vicios: între presiunea asumării unui comportament umanitar, în forma sa cea mai difuză de solidaritate cu cei năpăstuiţi, şi presiunea populismului, anti-imigraţionist al extremiştilor de dreapta, beneficiarii direcţi ai acestui tip de discurs naţionalist şi anti-european.
S-a ajuns, astfel, într-un punct mort, depăşindu-se cele mai crude aşteptări, de vreme ce numărul victimelor cotidiene înghiţite de apele Mediteranei ating zilnic ordinul miilor. De pe coastele Libiei, deja un tărâm al unui odios război civil, vase şi nave, multe învechite, improvizate, sunt instrumentele unei odioase afaceri, căreia le cad pradă zecile de mii de africani şi, mai nou, arabi, năpăstuiţi de soartă. Recent, insulele greceşti au devenit ţinta unui alt val de imigranţi, sirieni în cea mai mare parte, îndeosebi urmare a intervenţiilor armate ale Turciei contra terorii islamiste de la sud. Într-un reportaj al unei televiziuni occidentale realizat în insula Kos, noii veniţi din Siria nu mai sunt cetăţeni de rând, învinşi de sărăcie, ci cei din clasa celor avuţi, de obicei din înfloritorul, cândva, Damasc, abandonând o ţară care, aşa cum declara un profesor universitar, nu mai există.
În acest context, premierul italian Matteo Renzi declara, luni seara, la finalul unei vizite-întâlniri cu Angela Merkel în perimetrul de la Expo-Milano, că, în sfârşit, a reuşit s-o convingă pe aceasta de urgenţa mobilizării, imediate şi concrete, a tuturor organismelor europene şi a liderilor tuturor statelor membre, în soluţionarea acestui fenomen scăpat de sub orice control.
De altfel, Merkel, ea însăşi, a recunoscut alegaţiile lui Renzi, afirmând că, aşa cum se conturează acum, valul de imigrări reprezintă de departe cea mai gravă provocare pe care o cunoaşte Europa şi, în primul rând, Bruxelles, menţionând că îi telefonase deja lui Jean-Claude Junker, cerându-i activarea urgentă a planului cu cote pentru fiecare din cele 27 de state membre.
Ce se va întâmpla cu adevărat rămâne iarăşi de văzut şi de urmărit. Cu atât mai mult cu cât ciclurile electorale se succed implacabil, iar în orice agendă politică siguranţa cetăţeanului e un slogan cu rezonanţă maximă.
Cât despre riscul teroristic, el pare încă a încurca şi mai mult deciziile de natură politică. Nu pentru că n-ar fi real, ci fiindcă, sub emblema lui, sunt mulţi nechibzuiţi alarmişti de extrema dreaptă care extind entitatea teroristului la cea a străinului. Care, vorba lui Umberto Eco, dacă nu există, trebuie inventat. Or, în circumstanţele date, el există şi nu ca „terorist”, nici măcar ca „străin”, ci ca semen al nostru căreia Istoria, selectivă cum e dintotdeauna, lui i-a întors – nemeritat, tragic – spatele.
