Poartă estică de intrare şi ieşire a Doljului, Dioştiul, cu splendida sa arhitectură tradiţională, are o încărcată istorie mai veche, dar şi recentă, care îl individualizează între comunele judeţului. În timpul lui Mihai Viteazul, împreună cu alte sate de moşneni, dioştenii „s-ar fi rumânit”, iar în anii 1618-1620, potrivit Dicţionarului istoric al localităţilor Doljului, realizat de cunoscuţi istorici ai Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nocolaescu Plopşor” din Craiova (Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Barbu Paul Emanoil) în „vremea lui Gavril Movilă voievod” s-ar fi judecat şi s-ar fi răscumpărat, probă istorică totuşi ezitantă. O altă întemeiere a Dioştiului s-ar fi petrecut în anii 1939-1940, după incendiul cel mare, care a mistuit spun datele istorice, cam 80% din satul de centru. A treia întemeiere s-a săvârşit după război şi a continuat până la 1990. Şi nu ne oprim aici. Comună robustă de foşti moşneni, Dioştiul şi-a demarat cea mai recentă întemeiere, pe mandatele de brav primar ale lui Dumitru Iliescu, unul dintre puţinii, la nivelul ţării, care a candidat, sistematic, din 2000, sub faldurile PNŢCD. Şi a câştigat mereu. Curtat asiduu, şi de liberali şi de social-democraţi şi de care au mai fost, n-a dat curs cântecului de sirenă. N-am spune că Dioştiul este o redută a ţărăniştilor, are doar trei consilieri locali de aceeaşi culoare, dar actualul primar se înţelege bine cu toţi ceilalţi. Comună frumoasă, mai ales în luna mai, mirosind a ierburi ude, teiul se pregăteşte să înflorească, şi efluviile de parfum se vor resimţi la tot pasul, Dioştiul pare un teritoriu al liniştii, dar nu şi o arhaică insulă a moşnenilor, leagăn al străvechimii noastre, fiindcă şi-a schimbat şi îşi schimbă mobilierul stradal, prin modernizarea acestuia, şi a drumurilor comunale, graţie programelor de finanţare nerambursabilă din ultimii ani, în valoare de milioane de euro. Nu le vom enumera pe toate. Dar sistemele de canalizare pentru apă menajeră, în satele Dioşti, Radomir şi Ciocăneşti, dotarea Căminului cultural din satul de centru, al şcolilor gimnaziale cu materiale şi echipamente digitale, dar şi alte proiecte în curs de derulare, se circumscriu ultimei întemeieri a comunei, condusă de primarul Dumitru Iliescu, pregătit să ne introducă în această nouă şi insolită poveste a comunei. Obişnuit cu prefacerile de anvergură ale ultimilor ani, ochiul s-a cam blazat şi nu mai înregistrează, în totdeauna, pe cele care într-un tablou dau vibraţie şi căldură intimă. La Dioşti, construcţia unui nou peisaj ţine mai mult de nuanţă. De iubirea mare a oamenilor pentru pământul lor generos –fiinţează vreo 7 asociaţii agricole puternice- şi pentru aşezarea lor, fiindcă aici poţi realiza că veşnicia s-a născut la sat. Istoria veche a Dioştiului îşi adaugă un nou capitol insolit: comuna pe mandatele lui Dumitru Iliescu, ales repetat de oamenii locului, care a impus timpului o mişcare pe o altă dimensiune, cu consecinţe pe care nu vom ezita să le numim istorice. Sunt multe case frumoase, într-o arhitectură care se răsfaţă în motive şi forme tradiţionale. Sentimentul acesta de siguranţă, de calm fertil, de comunitate care se reaşează pe alte coordonate, care ţin de modernitate, e copleşitor. Populaţia, circa 3.000 de locuitori, e în bună măsură bătrână, tinerii au cam plecat şi pleacă, cu precădere „în afară”, consemnând goluri în peisaj. E singura tristeţe apăsătoare, într-o frumoasă şi teafără comună doljeană.
