Italia: Dilema prezidenţialelor

0
589

Cum mandatul actualului preşedinte al Italiei, Sergio Mattarela, încetează la 3 februarie a.c., scrutinul prezidenţial este de mai multe luni principala temă şi preocupare a partidelor politice. În joc, între altele, continuarea actualei coaliţii guvernamentale. Până la data respectivă, 1009 mari electori (630 deputaţi, 321 senatori şi 58 delegaţi regionali) sunt chemaţi să desemneze succesorul. Primul tur de scrutin este programat la 24 ianuarie a.c. şi pentru moment bătălia se duce în culise, unul din principalii favoriţi –despre care presa vorbeşte- fiind magnatul media Silvio Berlusconi (85 ani), oferta dreptei italiene, mai exact a Fratelli d’Italia şi Liga, considerat în Peninsulă „persoană adaptată pentru ocuparea înaltei demnităţi, în această perioadă dificilă în temeiul autorităţii şi experienţei pe care ţara le merită şi italienii le aşteaptă”. Aşadar după palatul Chigi… Quirinale! După un preşedinte sobru, calculat, discret, emblematic, cum s-a dovedit Sergio Mattarela, cu un bun mandat ca şi predecesorul său Giorgio Napolitano, ambii convingători în arbitrarea confruntării dintre partide, ex-premierul Silvio Berlusconi, implicat în nenumărate scandaluri şi procese de corupţie, încât titlul „Il Quirinale non e’ un bunga-bunga”, din media, spune totul. Sunt circa 12 candidaţi, despre care vorbeşte La Republica, unii dintre ei cunoscuţi în spaţiul public, precum outsiderul Giuliano Amato, Paolo Gentiloni, Romano Prodi, Walter Veltroni şi lângă aceştia Letizia Moratti, Maria Elisabetta Casellati, două femei, fiindcă se spune niciodată Italia n-a avut o femeie ca preşedinte al Republicii. Dat favorit este şi actualul premier Mario Draghi, fost guvernator al Băncii Italiei, apoi preşedinte al Băncii Central-Europene, destul de discret privind realele intenţii, întrucât alegerea sa ar ridica problema spinoasă a succesorului la preşedinţia Consiliului de miniştrii, pentru menţinerea coeziunii actualei majorităţi. Mario Draghi este considerat şi unul dintre „greii” Uniunii Europene, după părăsirea scenei politice de către Algela Merkel. Şi încă nu se ştie cu exactitate ce se va întâmpla la prezidenţialele din Franţa, unde Emmanuel Macron, aspirant la un al doilea mandat, e obligat să ţină seama de ofensiva lui Valerie Pecresse, candidata dreptei, mai exact a Partidului Republican. Nu-i mai enumerăm pe ceilalţi contracandidaţi, destui la număr, care cel puţin în primul tur vor avea un cuvânt de spus. Mai clar, premierul Mario Draghi ar trebui să demisioneze pentru a se prezenta la prezidenţiale. Alegerea lui „il Cavaliere” ar putea avea repercursiuni, scrie La Repubblica pe termen lung asupra întregului sistem republican şi ar reprezenta supremaţia ideologiei asupra istoriei. „Berlusconii a revoluţionat în bine şi în rău scena politică italiană. Dar totdeauna în interesul taberei sale”. Chiar dacă aparent alegerea preşedintelui, în Italia este o pură formalitate, nimic nu este mai eronat: de această alegere depind viitoarele coaliţii guvernamentale, iar în situaţiile de criză, deloc rare, Palatul Quirinale devine subit centrul negocierilor. Cu rol de reprezentare, preşedintele Republicii poate dispune de prerogativa dizolvării Camerelor. La calcului hârtiei, Silvio Berlusconi n-ar dispune decât de 480 de mandate, departe de cele 673 (două treimi) necesare pentru a fi ales în cele trei tururi. Există de asemenea mari rezerve în privinţa „prizei”, pe care ar putea-o avea, la Comisia Europeană, Parlamentul European ş.a.m.d.. Se anunţă aşadar o perioadă agitată pe scena politică din Peninsulă, dar aşa ceva este deja o obişnuinţă.