Un om al Cetăţii: Marin Lungu

0
1305

S-a stins din viaţă un fost primar al Craiovei, Marin Lungu, despre care se pot spune multe lucruri bune şi nu printr-o injecţie cu ipocrizie şi nici pentru faptul că moartea este pentru fiecare paşaportul spre onorabilitate şi scurtătura către soclu. Păstrându-şi cinstea şi onoarea, Marin Lungu chiar a fost un om al Cetăţii: primar pe vremea „ailaltă”, a avut demnitate, într-o vreme când nu puţini se scăldau într-un fel de apă călduţă, când platitudinea totală şi conformismul absolut se desfăşurau peste bruma de inteligenţă, bănuită că mai supravieţuia. Era o vreme a frunţii lăsate în pământ. Păstra credinţa în fatalismul răsplătirii binelui şi a sancţionării răului. Pe mandatul său, ca realizări edilitare s-a construit linia de tramvai a urbei, cu mari eforturi financiare, a crescut numărul apartamentelor date în folosinţă, dar a avut destule alte împliniri, cea mai preţioasă fiind cea în planul omeniei. O vreme s-a ocupat îndeaproape de echipa de fotbal Universitatea Craiova, cu tot ce ţinea de problemele acesteaia. Adică tot „tacâmul”. După celebra vânătoare de la Perişor, din noiembrie 1987, la care n-ar fi vrut să participe, cum a spus-o răspicat, în repetate rânduri, a fost „ras”, fiind exclus din partid. Multe nu-i plăceau, fiindcă nu stătea rău nici cu intransigenţa nici cu principiile. Un înţelept senin, străin prefăcătoriei onctoase? Poate… cine ştie. O tăcere cvasitotală, care ar fi putut învălui moartea sa ar fi… nedreaptă. După 1990 a deţinut un mandat de parlamentar din parte PSM, pe care n-a mai căutat să şi-l reînnoiască. Cam lungă introducerea sau cam mare ocolul. Fiindcă Marin Lungu are o referinţă „de bună purtare”, din partea criticului şi istoricului literar, prof. univ. dr. Eugen Negrici, care renunţă, lucru rar, la sictirul aristocratic, nu numai când e vorba de Craiova, unde a fost dascăl, chiar decan al Facultăţii de Filologie, în cartea sa de memorii „Sesiunea de toamnă” (Ed. Cartea Românească – 2015). „Cum-necum s-a întâmplat ca pe Marin Lungu, primarul Craiovei, să-l cunosc bine şi încă de câţiva ani (…). Am intrat prima oară în vorbă, ca pasageri a unei Skode, hârtănite, care ne purta prin noroaiele Olteniei, fără ca stăpânul ei, dr. Filip Popescu, să se înduioşeze vreodată. Vârstele noastre apropiate ne-au făcut să ne simpatizăm. Nu părea –ca mulţi alţii- un activist guraliv şi fals. Avea ceva drept şi un aer hotărât în ceea ce spunea –ceea ce i-a şi netezit cariera, în acele vremuri ce începuseră să pută. Nu-i displăcea, cred, să se ştie că are un amic universitar despre care dr. Filip, neîndoielnic, îi şoptise de bine”. O reevaluare a unor episoade interesante ar putea avea simbolistica unui detergent, care „albeşte”, fiindcă e vorba de un „fost”, dar memoria nu poate fi driblată. Marin Lungu nu-şi putea închipui cum se poate trăi şi cum se poate muri, fără să laşi însemne durabile în urma ta. Al omeniei în primul rând.