„Fiara” din noi şi sceptrul intoleranţei

0
103

Mondo texteCitesc, într-o pagină din cotidianul italian „Il Manifesto”, o scrisoare a unui cititor, angajat la Palatul Quirinale, sediu al preşedinţiei. Nu e, deduc, un funcţionar, ci probabil face parte din personalul auxiliar. Ajuns aproape de vârsta senectuţii, italianul acesta crescut, aşa cum spune, toată viaţa în spiritul ideilor de justiţie, de comuniune şi de înţelegere între semeni, prin urmare hrănit la principiile toleranţei, declară că trăieşte spaima de a nu deveni… extremist. Ba chiar, rasist. Întâmplări din ultima vreme l-au supus unor presiuni care l-ar putea împinge să cedeze intoleranţei şi să sfârşească, astfel, de partea cealaltă a unei baricade împotriva căreia a luptat până acum.

Omul relatează, în scrisoare, câteva din întâmplările cărora le-a fost martor şi care sunt pe cale să-i zdruncine iremediabil credinţele de-o viaţă. Iar întâmplările acestea sunt smulse cotidianului, pe cale deci de a se extinde până la a substitui regulile unei convieţuiri pe cale de disoluţie.

În metrou, la Roma, o scenă cu o bătrână care nu-şi găseşte loc pe scaun. Două tinere negrese, din cele a căror profesiune „veche de când lumea” nu-i prea greu de ghicit, nu numai că nu se ridică de pe scaune, dar se simt atât de ofensate când el le atrage politicos atenţia încât replică printr-o avalanşă de injurii şi de ofense pronunţate în cel mai autentic jargon al mahalalei.

Într-o staţie de tramvai, o tânără româncă („aproape un copil!”) o îmbrânceşte pe o altă bătrână, scuipând a scârbă şi înjurând ca la uşa cortului. Educaţia sa îl determină să intervină, însă ceea ce urmează îl blochează literalmente şi aproape că, prins şi el în joc, se trezeşte pe punctul de a trece la gesturi de forţă. Nu-i întâia oară când descoperă în el însuşi colţii fiarei ascunse, dar îşi aminteşte că a lăsat acasă proprii fii, o fată şi un băiat cam de vârsta turbulentei românce, „clandestine”, fireşte, şi reuşeşte să se abţină.

Asta nu-l ajută însă să-şi răpună mânia. Pe aceşti tineri intoleranţi, „străini” pe deasupra, care, creaturi ale epocii noastre, fac zilnic exerciţii de intoleranţă. Frica sa, strigată cu disperare în scrisoarea publicată, este aceea de a nu deveni, la rându-i, extremis. Şi rasist. E, spune el, unul din lucrurile cele mai oribile care i s-ar putea întâmpla.

Citesc şi mă cutremur, la rându-mi. Şi ascult, la radio, ultimele detalii confruntările din Franţa, începute în Marsilia, dintre „fanii” ruşi şi englezi, cărora aveau să li se alătue din păcate şi alţii, iar asta sub spectrul unor posibile tentative teroriste. Şi mă întreb dacă există, într-o logică elementară, vreo deosebire între terorismul, să-i zicem, islamic, şi cel care subzistă în fiecare dintre noi şi care, distribuit în doze mici, dar insidioase, sfârşeşte într-un final prin a otrăvi în mod egal viaţa fiecăruia.

Să se fi schimbat lumea într-atât încât diagrama ei lăsată de Creator să fi schimbat sensurile între Bine şi Rău? Tot ce se poate. Intoleranţa a făcut, pe scena politicii româneşti, deja istorie. Şi funcţionează pe post de …regulă.

Adică, mai multă intoleranţă, succes sigur de public. Înjurătura deja pare să ia locul oricărui discurs raţional. Zeflemeaua e la modă, iar gesturile, inclusiv în Parlament, expediază spre …pensie toate retoricele tradiţiei. Şi atunci nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, contrazicând profeţia lui Malraux, veacul în care am păşit nu este deja unul, nu al credinţei, ci al … intoleranţei şi extremismului. Iar acestea sunt oare altceva decât premise sigure ale terorii?