Au apărut şi ultimele două episoade ale magistralului documentar Netflix “The Last Dance” despre cariera lui Michael “Air” Jordan şi despre „dinastia Bulls”. În decursul ultimului sezon la Bulls, Jordan nu a confirmat, deşi a fost chestionat permanent, că avea să fie cel din urmă. Spunea mereu că vrea să se concentreze pe prezent. Succesul pe care l-a avut şi în 98 i-a hrănit însă dorinţa de mai mult. O recunoaşte şi acum. Râvna septuplei exista. „A fost cel mai bun sezon, pentru că mi-am folosit şi mintea, nu numai trupul” spune Michael, ajuns atunci la 35 de ani şi la deplina maturitate sportivă. Ştia cum se câştigă titlurile şi când eşti obosit, epuizat şi chiar când ai locotenentul accidentat, cum fusese Pippen în finală. MJ a regretat mereu că nu s-a pus „to be continued” după titlul 6, ci s-a acceptat cu seninătate un „the end”, ba chiar a fost forţat, a fost căutat. Nici măcar nu a înţeles de ce conducerea nu a făcut tot posibilul pentru a li se oferi şansa unui al şaptelea titlu. Jordan se retrage de două ori în glorie, dovedind că dacă el este pe teren, nimeni nu poate pretinde coroana. „Alţii pot câştiga doar dacă ne retragem” spune MJ, după ce face 4-2 în ultimele secunde ale finalei din 98 cu Utah. Ieşind din scenă astfel, oferă tuturor impresia că a fost invincibil. Numai că nu a fost o decizie luată din vanitate, ci a fost împins către ea. Era obosit, dar nu-şi pierduse motivaţia.
Mass-media se întreba cu fiecare ocazie, în ultimii ani, „cine-i va doborî pe Bulls, cine-l va detrona pe Jordan?” Avea să rămână cu aceste dileme, fiindcă nu s-a găsit rival să le confirme că e momentul retragerii, iar Chicago s-a destrămat din interior. Să ai pe mână cea mai bună echipă, clădită în jurul celui mai mare sportiv din istorie şi să nu-i dai şansa de a-şi termina pe teren povestea, pare incredibil. Conducătorii trebuiau doar să întrebe „Ce-ţi doreşti, Michael, pentru a continua?” MJ voia să mai încerce măcar o dată, fiindcă se simţea încă puternic şi ştia că-i poate convinge şi pe coechipierii importanţi. Dar nu dorea să vină de la el asta. Nu a vrut să fie o situaţie de genul „ok, ţi-ai câştigat dreptul să mai încerci o dată”, aşa cum patronul Reinsdorf chiar îi transmite lui Phil Jackson, ci voia să fie, aşa cum era normal şi cum o spuneau fanii: „Te rugăm, nu ne lăsa, ştim că mai poţi s-o faci o dată!”
Probabil că aceşti strategi din conducere se considerau artizanii acelei echipe formidabile şi credeau că mai pot pune bazele unei alte trupe, poate la fel de redutabilă. „Organizaţia contează cel mai mult, e deasupra jucătorilor şi antrenorilor” spune Krause în mai multe rânduri. Probabil se considera un manager de geniu şi voia o nouă provocare sau poate era disperat de ironiile şi jignirile de care avusese parte. Poate considera că lui trebuia să i se acorde creditul, când toată lumea îl adula pe Jordan.
Clubul contează atunci când deschizi băierile pungilor şi cumperi tot ce e mai bun pe piaţă, dar nu şi atunci când găseşti aur din întâmplare! Chicago Bulls s-a născut şi a murit o dată cu Jordan. Era clar de atunci şi e dovedit acum. „Reconstrucţia” echipei, cuvânt care şi încheie, ironic, documentarul, este, de fapt, „The End”.