Cele câteva săptămâni de tăcere („retragere în sânul familiei” cu formula sugerată de el însuşi şi preluată cu o grabă cam voluptuoasă de către o parte a media) pe care şi le-a impus Traian Băsescu după plecarea de la Cotroceni au iscat pronosticuri, uneori cu o improprie galanterie, privitoare la locul şi destinul perioadei în care a condus soarta Ţării. S-a vorbit despre un mandat „bun”, spre optim, în viziunea câtorva „intelectuali” asimilaţi ca paladini, şi, prin contrast, despre unul catastrofal. Ca de obicei, şi de data asta s-a preferat calea unei personalizări, pe cât de uzuală în istoriografie pe atât de excesivă şi, până la un punct, falsă; se eliberează, astfel, un joc al ipotezelor pe modelul nefast al unui fel de pact condiţional, izgonit demult din orizontul disciplinei; e vorba de acel dacă forţat disjunctiv, un fel de probabilistică nu doar total ineficientă, dar şi o miză mitografică: dacă Napoleon ar fi cucerit Europa, dacă Al Treilea Reich ar fi triumfat, dacă n-ar fi fost împuşcat Ceauşescu etc., etc.
În realitate, discutabil ori nu, eventualul „progres” al României din 2005 şi până mai deunăzi n-are un raport decisiv cu persoana Traian Băsescu, chiar dacă se poate admite, cu o mare doză de relativism, că, datorită unei lungi mentalităţi paternaliste impersonalizată în tradiţia Şefului, mecanismele autoregulatoare ale statului s-au resimţit într-o oarecare măsură, deşi cu menţiunea obligatorie: şi în bine şi în rău.
Lăsând, aşadar, pe seama istoriografilor de mâine aceste dileme taxologice, să ne întoarcem la tăcerea… „Împăratului”, al cărei scurt sezon s-a încheiat, nedepăşind suflul unei respiraţii asemenea unui alergător ameţit de propriul elan forţat să-şi etaleze buimăceala unei curse la capătul căreia epuizarea îi sustrage întreaga motivaţie. Fireşte, declarând că, de-acum, va ieşi, să-şi apere „regatul”, Traian Băsescu nu face altceva decât să se „reproducă”, în aceleaşi tipare în care a făcut-o de-a lungul lungului său deceniu prezidenţial.
Surprize – din parte-i – nu vor apărea, cu condiţia de a nu depăşi mulajul în care s-a complăcut: agresiv, egolatru, partizan insalubru al unor cercuri de interese, cu alte cuvinte famiglist (aşa cum începe să se întrevadă din ultimele evenimente justiţiare), cu alte cuvinte tot mai… gol. Am amendat, încă de la primele sale desanturi autoritariste, zestrea maidaneză prost disimulată în psihologia pliată pe ceea ce numeam încă de atunci o vocaţie irepresivă a arţagului.
Omul era făcut, crescut, (ne)educata ca atare şi nimic nu-l putea opri; ajungea o găselniţă, un gest, o vorbă, o opinie contrară spre a-l aţâţa într-o toropitoare agresiune, în care sintaxa puţină şi lexicul economicos, opusă verbialismului avocăţesc, n-au reuşit niciodată să ascundă un potop de răutate. Şi nici aerul, disipat retoric, al unei ticăloşii de care gustul spectacolului i-a ţinut pe unii într-un miraj al indiferenţei.
Mă întreb ce-ar putea să spună fostul preşedinte, dacă nu în propria apărare măcar în apărarea principiilor de care nu s-a sfiit şi nu s-a ruşinat să se folosească de o manieră atât de cinică? Poate numai dacă s-a decide pentru tehnica unor dezvăluiri din propriul său anturaj de Putere ar putea alimenta, într-o societate îndatorată bârfei şi subjugată scandalului mediatic, un spor de interes, cu riscul însă de a-şi ucide atuurile de forţă pe care şi le-a slăvit cu o pompă supradimensionată până în ultimul ceas al mandatului.
Fiindcă, dacă va continua recitalul unor jelanii de felul celei în care se ruşina de „ratarea” unui fost ministru trimis după gratii, fără a-şi asuma ruşinea de fi permis şi înscenat comedia europarlamentară a propriei odrasle, atunci cu siguranţă că vom asista la o bogată tarabă de expozeuri ale acelei goliciuni de care toată lumea ştie şi numai „Împăratul”, nu.
