În luna decembrie a fiecărui an, de două decenii, ne reamintim, sistematic, de „revoluţia română”, „evenimentele” sau „lovitura de stat” din 1989. Discuţiile, aşa cum acceptă şi istoricul craiovean Adrian Cioroianu, în cea mai recentă carte a sa, „Epoca de aur a incertitudinii” (Ed. „Curtea Veche”, 2011), reprezintă „o acrobaţie de tip retoric” pe trei coarde foarte întinse: una este coarda ironic „negaţionistă”, adică un amestec de bancuri şi demonstraţii deloc elaborate, conform cărora nu a fost nici o revoluţie, ci, mai de grabă, o mascaradă cu morţi la final; a doua coardă este cea declarat investigativă, având ca rezultat o paletă largă de concluzii, confuze; ultima, şi cea mai anemică deocamdată, este cea istorică, în pofida unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă. Oricum, analiza istorică este depăşită de primele două. Şi inclusiv Adrian Cioroianu, istoric de bună calitate, capabil de un aliaj între rigorile analistului şi informaţiile dobândite prin propriile investigaţii, unele facilitate şi de calitatea de ministru de Externe, pe nedrept minimalizată, opinează că relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea, automat, în sarcina altei generaţii de istorici ai ţării, când, probabil, necesarul exerciţiu al distanţei de timp va produce rezultate net superioare. De unde apare, totuşi, nedumerirea? De la atitudinea cvasipasivă, inclusiv a celor care au participat activ la revoluţie, capabili să accepte, ulterior, terfelirea statutului lor „de revoluţionari” şi a unui moment istoric de referinţă, cu destule victime, care a schimbat din temelii totul. Fiindcă revoluţia din decembrie 1989 s-a legitimat, ulterior, prin consecinţele sale. Caricaturizarea acelui moment, sau, mai de grabă, acceptarea caricaturizării, s-a întors, automat, şi împotriva celor care l-au înfăptuit efectiv. Fiindcă îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi participat la baricada din seara zilei de 21 decembrie, din Capitală, sau de a fi ieşit pe Calea Bucureşti, din Craiova, cum au făcut-o cei de la Fabrica de Avioane, care au dat semnalul, convoiul de manifestanţi îngroşându-se pe traseu, până la actuala Piaţă a Prefecturii, în condiţiile în care efective ale armatei, în stare de luptă, au străjuit centrul municipiului până la orele prânzului. Nici o revoluţie nu se constituie pe rigoare juridică şi nici o faptă nu poate fi cântărită corect fără a fi situată, mai întâi, în circumstanţele care au produs-o. Pe fondul adversităţilor politice şi al partizanatelor de tot felul, în primul rând pentru contrazicerea tezei lui Ion Iliescu, s-a desacralizat mitul democratic românesc, cum spunea filosoful Gaspar Tamas Miklos, născut la Cluj Napoca şi emigrant în Ungaria, uimit de contestarea, prin acuzaţii regulate şi marţiale, teze şi scenarii diversioniste, care şi dacă au existat nu au avut contribuţie majoră în amplitudinea evenimentelor. S-a discutat mult, excesiv de mult, pe seama aportului serviciilor secrete autohtone, dar şi străine, la derularea evenimentelor din decembrie 1989. Nimeni nu le poate nega implicarea, ci doar doza de participare, şi aici dacă ceva nu poate fi contestat este faptul că serviciile româneşti, în frunte cu hulita Securitate, au jucat în aceeaşi horă cu cele străine, cu riscurile de rigoare, împotriva cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Îl citez încă o dată pe istoricul Adrian Cioroianu: „Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea am avut timp să învăţăm ceva din ele”.
